Bibliotecarul

Izbisem poarta, stârnisem câinele și năvălisem în curtea bunicilor, nu ca o furtună, nici ca o hoardă de tătari, ci așa cum veneam de fiecare dată de la școală, țopăind pe șotronul imaginar al dalelor de beton, cu uniforma mototolită și cu ghiozdanul zdranga-zdranga în spate. Când am dat colțul casei, unde bunicii aveau o măsuță plantată sub un cais, în jurul căreia își petreceau toate zilele calde, am înlemnit. În cărțile de biologie scrie că un organism supus unei înfruntări iminente cu un pericol alege una din două strategii: lupta sau fuga. Eu o aveam și pe a treia, încremeneam, mă prefăceam în stană de piatră, cu speranța că voi fi luată drept obiect neînsuflețit. În picioare, sprijinit cu o mână de masă, mai înalt decât caisul, profesorul de română de la școală era prins într-o discuție cu bunicul. Bucuroasă aș fi dat înapoi, dar nu se mai putea, prea intrasem cu scandal în curte. Dacă aș fi umblat și eu omenește, dacă aș fi pășit calm și elegant cum merg domnișoarele adevărate, aș fi ajuns pâș-pâș până la colț, aș fi auzit vorbă străină, l-aș fi văzut pe tovarășul profesor la timp și n-aș mai fi picat ca o muscă în plasa dușmanului. Dar ce făcusem atât de grav, de venise după mine acasă la bunici? Probabil că îi spusese ceva tovarășa învățătoare și am recapitulat scurt ce se întâmplase în ultimele zile. Nimic. Citeam bine, nu pe silabe sau pe cuvinte ca alții. La ora de citire, când scoteam pe bancă cartea cu copertă roșie, împărțită în patru cadrane în care se zbenguiau câțiva pionieri, eram foarte atentă la cititul "păsărite" și nu stăteam cu capul în nori, ci cu picioarele pe podea. Bine, nu chiar mereu, și asta pentru că era cumplit de plictisitor să citim aceeași lecție o oră întreagă până o învățam pe de rost, gândurile-mi zburau pe geam, mintea-mi pleca cu sorcova, iar eu evadam din clasă și hoinăream liberă pe ulițele satului. Păsărita aia pe care ne-o arunca tovarășa pe bancă mă mai prinsese pe picior greșit, dar îmi luasem pedeapsa usturătoare, îmi înghițisem lacrimile, unde s-a mai pomenit așa ceva, să vină după copil? Nici măcar acasă nu se mai putea să fii în siguranță?

Până la urmă, școala e școală, casa e casă și aici este teritoriul meu, pun pariu că mă apără bunicii de profesorul acesta al copiilor mari, căci și asta mă uimea, nici măcar nu preda la noi, cei mici, venea uneori prin clasă să ne mai povestească despre cărți și să ne cheme la bibliotecă. Nu mă duceam, doar nu eram proastă de-a binelea, chiar dacă în acest moment așa arătam, cum mă mutam de pe un picior pe celălalt, cu ghiozdanul atârnând în spate și cu ștrampii scurși spre pantofi. Omul era cu adevărat impresionant, foarte înalt și gras, cam cât doi bărbați normali, încins la mijloc cu o curea cu cataramă imensă, care-i venea ca un cerc peste doagele butoiului. Abia când deschidea gura te băga cu adevărat în sperieți, vorbea cu tunete, cu sunete grave care se auzeau de la distanță, vorbea cu răpăieli de tobă, ba nu, cu bătăi de gong.

Am îndrăznit să fac binișor un pas, bunicul s-a întors spre mine și mi-a zis:
- Bună ziua, căciulă, căci stăpâna n-are gură!

N-are gură, sigur că n-are, și nici nu va mai avea de acum încolo, când s-a văzut trădată de bunic, fost apărător al ei și al tuturor copiilor de pe stradă. Îmi mai rămăsese un aliat în bunica, dar ea era ocupată să forfotească prin bucătăria de vară de unde venea miros de cafea adevărată. Trebuie să li se fi părut foarte importantă vizita profesorului, dacă umblaseră ei la cutia cu cafea din care abia îmi puneau două-trei lingurițe într-un șervețel, când mă trimitea mama cu cerșeala. Și aveau dreptate, ea, când prindea o pungă cu cafea, o dădea gata într-o singură lună și apoi tot la ei apela.
- Lăsați fata, domnule Cucu, să n-o speriați!, s-a auzit vocea de bas a profesorului. Nu trebuia să vă deranjați, doamna Paulina, am trecut doar să văd ce mai faceți!

Profesorul se așezase pe bancă, în fața tăvii cu cafea și dulceață de vișine aduse de bunica. Inima începuse să-mi alunece dureros din gât înapoi spre locul ei firesc, poate profesorul nu era acolo pentru mine, dar pericolul va fi fost cu adevărat trecut abia când lucrurile vor reveni la starea lor de normalitate. În curte să rămânem doar noi: eu, bunicii, puii de găină care ciuguleau printre florile de mușețel și câinele din lanț. Dar ce apelative pe care nu le mai auzisem în viața mea: nea Gheorghe sau unchiul Gheorghe ajunsese "domnul Cucu", iar țața și tanti Paulina sau, uneori, orășenizat, coana, devenise "doamna".
- Și tu ce ai încremenit, dragă, în drum? m-a luat bunica la rost. Vino aici și stai jos, să îți pun ceva de mâncare.

N-am avut încotro și m-am așezat pe bancă, lângă bunic și profesor. Bunica a dispărut iarăși în bucătărioara ei, iar eu am rămas să mă foiesc stingherită pe marginea băncii, ascultând ce vorbeau, lucruri de-ale lor, de oameni mari.
- Și tu ești în clasă la doamna Costea, nu-i așa? s-a întors spre mine profesorul cu vocea lui de bas.
- Îhî, am îngăimat eu surprinsă că tovarășa s-a transformat și ea în doamnă.
- Înveți bine am auzit, așa te laudă doamna.
- Îhî, mda! Era clar că flecăreala mea obișnuită acasă se evapora imediat în prezența unui profesor.
- Și nu vrei să vii pe la bibliotecă?
- Ba da! am mințit fără să clipesc.
- Trebuie să-mi promiți că vii la bibliotecă. Chiar mâine. Uite, am niște cărți foarte frumoase pentru tine și știu sigur că o să-ți placă. Promiți?
- Îhî, da! am zis cu jumate de gură, încolțește tu, un om cât un pom, un copil mic, cât o rândunică, și-ți va promite orice, dacă nu are altă scăpare.

Până s-a pregătit de plecare, profesorul m-a lăsat în pace. La poartă abia și-a adus aminte că-i promisesem ceva și are mare încredere că mă voi ține de cuvânt. Promisiunea nu valorează nimic dacă e smulsă sub presiune, iar un copil rămâne îndărătnic până devine adult încăpățânat. Dar, iată-mă, o zi mai târziu, împingând cu teamă ușa înaltă a căminului cultural unde era biblioteca păzită de domnul balaur, pardon, domnul bute, adică domnul bibliotecar. Altfel riscam să vină în clasă, să tune spre mine și de acolo chiar nu mai vedeam nicio ieșire.

În bibliotecă, lumina abia se strecura printre rafturile cu cărți și liniștea era intimidantă. M-aș fi putut strecura înapoi, pe ușă, dar scârțâise prelung, așa că am așteptat cu mâna pe clanță. Profesorul a apărut din penumbră, s-a bucurat că mă vede, mi-a spus că și mama fusese eleva lui - ceea ce m-a neliniștit și mai tare - apoi mi-a dat două cărți: una cu poze mari pe fiecare pagină și câte trei rânduri dedesubt și alta pe care nici el nu o citise. În două săptămâni să le aduc înapoi și să-i povestesc cartea, sunt de acord? Am dat din cap, fericită că am scăpat atât de repede. Ar fi mai bine ca oamenii mari să-și citească singuri cărțile, nu să îi pună pe copii, dar acest om mare avea tendința de a suci lucrurile.

Acesta a fost începutul unei prietenii neobișnuite, dintre un munte și o floricică, un copac și un fir de iarbă, un balaur și o buburuză. Frica nu mi-a dispărut dintr-odată, cu toate eforturile pe care bibliotecarul le făcea să-și îmblânzească vocea. Mă lăsa să colind câte o oră printre rafturi, să încep cărțile chiar acolo, mă asculta cu atenție și cu bomboane cubaneze. Într-o zi mi-a spus că are o carte pe care abia o primise, altfel decât toate celelalte. Un pitic care se face uriaș, uite-o aici, cât e de frumoasă și cum miroase. M-am minunat de coperta nou-nouță și de foile netăiate, căci celelalte cărți erau cam rufoase. Este suficient, mi-a spus după ce a tăiat foile cu o riglă, să nu uiți să o aduci peste două săptămâni, chiar dacă nu o termini, nu-i nimic, îți fac prelungire.

Aventurile piticului uriaș m-au captivat în așa măsură încât nu m-am putut despărți de carte. O împrumutam din nou și din nou, până când profesorul mi-a zis zâmbind că nu se mai poate face prelungire, să o țin eu, să rămână a mea de tot. A scris pe prima pagină că este de la el și mi-a spus să o păstrez bine. Chiar dacă o vei rătăci, când te faci mare, ai să o regăsești, sunt lucruri care nu se pierd cu adevărat niciodată.

Și-am încălecat pe timp și am plecat val-vârtej. Am mers atât de repede încât am rătăcit tot felul de lucruri. Primele au fost păpușile și cărțile copilăriei, de care m-am debarasat în mare grabă, am pierdut examene, apusuri și răsărituri, visuri, proiecte. Am încetinit, copiii m-au oprit. Am cumpărat cartea cu piticul uriaș, le-am citit-o și lor. De curând, era ziua națională a lecturii, când s-a citit la ordin, un sfert de oră în toate școlile, am răsfoit-o iarăși, doar pentru a-mi aminti de răbdarea și devotamentul unui bibliotecar de la țară.