Zidul

În urmă cu doi ani, a venit lângă mine și m-a privit întrebător prin ochelarii lui cu rame colorate. Pe atunci avea părul tăiat ca Harry Potter și purta lupte grele cu literele. Nu distingea bine consoanele g, z, j, h, vocalele buclucașe ă, â, e și, pentru că nu le rostea cum trebuie, nici nu le scria corect. Orice cuvânt care apărea pe caietele lui cu liniuțe de tip II era muncit din răsputeri, despărțit în silabe, disecat literă și literă și rostogolit sunet cu sunet. Mi se părea adorabil cum încă mai vorbește ca un copil mic, dar știam că în clasă se pufnește în râs când începe să citească. Chiar el îmi spusese, cu lacrimi în ochi, și nu știu cât am reușit eu să-l liniștesc, să-l conving că sunetele și literele se vor domestici, de mai mult folos cred că a fost logopeda.
- Ce e aia "o pandemie"? m-a întrebat, răsucind în mâini o minge de pluș, despre care tot el îmi spusese că nu-i o minge obișnuită, ci un pokeball.
- Știi cum te îmbolnăvești tu pentru că te-ai jucat cu Andrei care era bolnav? Și apoi răcește și sora ta? Ei bine, răceala este dată de un virus care se transmite de la un om la altul. Nu ne putem feri de virus, este foarte mic și nu-l vedem. Pandemia înseamnă că virusul acela invizibil îmbolnăvește mulți oameni deodată, pe tot globul pământesc.
- Și dacă stăm toți acasă, virusul nu ne mai găsește?
- Da, cam așa ceva. Oprim virusul să se mai răspândească.
- Apoi e gata? Se termină pandemia?
- Da, când virusul nu mai infectează oamenii, se termină pandemia.
- A fost o pandemie și când erai tu mică?
- Nu, nu a fost.
- Atunci de unde știi?
- A fost una demult, mult înainte să mă nasc eu.
- Era bunica mică?
- Nu, și mai înainte, bunica bunicii tale era mică.

S-a încurcat tot încercând să pătrundă cu mintea șirul lung de strămoși și a tăcut câteva secunde în care am profitat de ocazie să îl asigur că omenirea străbunilor a scăpat de pandemie, deși medicina nu era atât de avansată. Vom scăpa și de data aceasta, l-am asigurat, vom învinge acest inamic invizibil în doar câteva luni. Eu, tu, sora ta și tatăl tău vom fi bine. Ai să vezi, va fi bine, ai încredere în mine.

Zilele trecute, s-a întâmplat din nou. A venit lângă mine când întindeam coca pentru gogoși și, cred că din pură întâmplare, avea în mâini același pokeball. Nu mai are părul ca Harry Potter, ci e tuns școlărește, lentilele ochelarilor au fost schimbate pentru că vederea i s-a îmbunătățit și a repurtat o victorie muncită asupra sunetelor și reprezentărilor lor grafice, deși când întâlnește un cuvânt nou, mai greoi, încă îl desparte în gând pe silabe, ca să-l poată scrie corect.
- Vrei să te ajut cu gogoșile?
- Sigur, ia un pahar din dulap și poți să decupezi cerculețe.

Bănuiesc ce urmează, rareori se mai oferă vreunul dintre ei să mă ajute, iar anii aceștia de pandemie i-au apropiat mult prea tare de telefon, calculator și online și i-au îndepărtat de mine. Folosește computerul în egală măsură la joacă și la învățare, deși acestea două nu sunt separate cu strictețe, nu există o demarcație clară între ele. Cu un joc pe computer a devenit pasionat de geografie și știe să arate pe hartă țărișoare pe care eu le încurc cu alte țărișoare, când la școală abia au făcut vecinii României.
- Știu că mi-ai spus despre războiul ăsta nou. Dar eu vreau să te întreb despre celelalte războaie, mai vechi, mai de demult.
- Care celelalte războaie?
- World Wars. Mondiale.
- Ce vrei să mă întrebi? Știi că eu nu eram născută atunci, da? Eu am prins doar războiul din fosta Iugoslavie. A fost tot așa, la granița României, dar fără să ne implice pe noi.
- Da, da, mi-ai spus. Dacă știi de ce au început războaiele, dacă știi de la ce se pornește un război.
- Toți cei care pornesc un război se folosesc de pretexte, aruncă în ochii lumii unul sau mai multe motive. Dar cauzele sunt aproape întotdeauna aceleași: bani, mai mulți bani, putere, și mai multă putere.
- Dar nici unul nu a început din România? Cum e acum, să fie atacată prima, ca Ucraina.
- Nu, nici unul nu a început așa. În primul război mondial, România a fost neutră timp de doi ani. În cel de-al doilea, uite, să luăm chiar orașul nostru, întâi a fost ocupat de nemți câțiva ani, apoi de ruși.

Tace. A terminat de decupat toată foaia de aluat și acum cerne zahăr pudră peste gogoșile fierbinți. Televizorul curge pe știri în limba engleză. Nu îi pot ascunde lumea în care crește, până la urmă sunetele și imaginile ei vor ajunge distorsionate la el pe alte căi, dar măcar pe canalele internaționale de știri tonul este mai calm, mai puțin ahtiat după audiență. Îmi amintesc cum mă așezam, la vârsta lui, pe un scăunel scund, cu trei picioare, lângă bunicul. Și încercam să-i deturnez poveștile spre războiul în care luptase. Știam doar că a fost artilerist pe frontul de est. Oricât încercam să-l înduplec, măcar de câteva cuvinte cu care să-mi fac o schiță vagă despre "cum a fost în război", se oprea ca în fața unui zid și tăcea. Mult mai târziu am înțeles că zidul era ridicat pentru mine, nu m-ar fi înălțat în brațe să privesc pe deasupra lui, i se părea imoral. Ca un povestitor înnăscut ce era, nu cuvintele îi lipseau, ci dorința și motivația de a-i descrie unui copil cum a fost în război.
- Și crezi că nu vor ataca România? mă întreabă îngrijorat și face desene cu arătătorul prin pudra dulce de pe masă
- Așa cred, da.
- La școală, unii copii spun că tații vor pleca la război, că vor fi obligați.

Mă privește pentru prima dată și în ochii negri îi licăresc umbre de neliniște. S-a născut în pace și relativ belșug, probabil e prima generație care nu a cunoscut nici un fel de război, cald sau rece, dar a învățat cum să scrie cuvinte grele ca: pandemie, coronavirus, comorbiditate, când încă se lupta cu literele. Mă aplec în fața lui și îmi șterg toate grijile de pe față:
- Ascultă la mine! Nici un tată nu pleacă de acasă, cu atât mai puțin tatăl tău, pentru că războiul nu se va întinde până aici. Mai ții minte când ți-am spus că vom ieși sănătoși din pandemie? Am avut dreptate, așa este?

Încerc să cârpesc, cărămidă cu cărămidă, breșa pe care ultimele zile au făcut-o în zidul menit să-l protejeze. Zidul pe care îl merită orice copilărie, unul peste care n-am vrea să treacă lipsuri, boli și bombe.