Zilele babelor

De când luna martie a devenit peste poate de capricioasă, nu îmi mai aleg babă. Nici nu mai este nevoie, m-a ales ea pe mine, a apărut la poartă când abia începuse pandemia și trebuia să stăm în casele noastre. Babă adevărată, cu cojoc și basma, vara poartă tot felul de ii cusute chiar de ea, când era mai tânără și încă mai vedea să împungă cu acul. Biata babă a stat în fața porții minute bune, încercând să întărâte câinii cu bățul în care se sprijină, fără să depășească spațiul care este considerat la sat limita proprietății. Am observat de când ne-am mutat, prietenii orășeni intră în curte și bat direct la ușă, spre deosebire de prietenii "țărani" care strigă la poartă. Știu, aș putea să pun o sonerie, doar că am adoptat doi câini mărunți, în ideea că vor funcționa ei pe post de sonerie. Ți-ai găsit! Dacă se oprește cineva pe stradă, cel mult se uită curioși prin gard și dau din cozi în semn de mare prietenie. Ai crede că sunt muți, dacă n-ar purta ore întregi, în fiecare noapte, conversații lătrate cu alți câini.

Pe baba mea o știu de când ne-am mutat, suntem oarecum vecini, stă dincolo de "pădurice", cum îi zicem noi, niște loturi libere pe care a crescut un crâng de duzi și salcâmi locuit peste vară de păsăret cântător. Are două case ușor căzute într-o rână. Una este de vară, cealaltă este de iarnă, așa mi-a explicat, privindu-mă cu râs în ochi, cât să nu-mi dau seama dacă mă ia sau nu peste picior. Ținea pe umăr o furcă de vrejuri de mazăre, un fel de dar de întâmpinare ca în filmele americane, unde vecinii îi aduc noului venit tăvi de plăcinte cu afine. A rămas să ne ajute cu dezghiocarea tecilor și mi-a spus câte-n lună și-n stele. Cum a rămas orfană în război, cum a fugit noaptea, cu doi copii în brațe de la bărbatul care o bătea și și-a găsit altul, om la treaba lui, lângă care a îmbătrânit. Pe furiș, mă iscodea să vadă ce fel de oameni suntem. De atunci a venit cu tot felul de probleme, unele actuale - să-i citesc vreo rețetă, să o ajut să dea telefon - altele rămase din timpuri mai vechi - să o duc la moară ca să macine un sac de porumb, să îi dau voie să adune iarbă uscată pentru cuibarele găinilor.
- Ai ouă? m-a întrebat fără introducere, așa cum îi este felul.
- Am, sigur că da. Vrei niște ouă?
- Ouă de la magazin? Dar de ce să cumperi de la magazin, când eu am găinile astea care ouă una într-una. Proaspete. Câte ouă să mănânc?! Știi că mă mai duceam la piață cu ce aveam prin curte. O găletușă cu ouă, pătrunjel, zambaci. Nu mai poci! Nu îmi mai dau ăștia voie. Dar dacă zici că ai, atunci...
- Nu, nu, o opresc repede, deja își potrivea bastonul să plece. Am câteva, dar îmi mai trebuie.

Așa a devenit baba mea, suntem într-o relație foarte convenabilă pentru ambele părți. Ea nu mai merge la piață, eu cumpăr totul proaspăt. Plătesc corect, baba nu pune preț, dau cât cred eu că face. Dacă i se pare că sunt prea mulți bani, adaugă la produse, are grijă să nu rămână datoare.

Era iarăși să uit că a început martie, crește ziua și găinile se pun pe ouat, dar baba s-a înființat de mărțișor să-mi amintească. Nu mai poate să vină cu găletușa cu ouă, să merg eu până la ea. Mă invită în casa de iarnă, are doar o cameră în care intri dintr-un hol ticsit de lemne. Înăuntru miroase a lut și a busuioc uscat. Camera e căptușită cu păretare, carpete și poze alb-negru înrămate câte patru. Ea tânără, o recunosc după privirea ageră, cu un copil în brațe, alături de bărbatul care o bătea. Tatăl dispărut în război, în uniformă militară, cu chipiul strâns în pumnul drept. Moșul cu care și-a crescut copiii, mort, înconjurat de flori. Mă îndeamnă să le dau jos de pe pereți și să-mi povestească despre fiecare în parte. Una dintre poze este bizară, neclară, în tonuri de gri și magenta. Baba mea e întinsă într-un sicriu pus jos, direct pe podea. Fără găteala obișnuită prin părțile noastre pentru cei plecați, stă cu mâinile pe piept, îmbrăcată într-o vestă de catifea cusută cu mărgele pe margine, pe care bătrânele de pe aici o poartă când merg la oraș. În jur, câteva femei o privesc cu aer voit îndurerat, însă una mai tânără râde larg către cameră. Mă vede nedumerită și începe să râdă:
- Eu sunt în poza asta. Moartă. Doar că nu murisem. Vream să văd cum îmi șade și m-am pus în tron. Abia ce-l cumpărasem, am zis să-l probez. Uite-l colea pe sală, nu l-ai văzut? Îl mai am și acum, l-am luat când eram cam de 50 ani
-...!
- De ce m-am pus în tron? Nu-ți spusei? Vrusăi să văd cum îmi șade. Și să le păcălesc pe astea de se uită la mine. Niște rubedenii. Le chemasem în vizită, de Sfântul Vasile. Am stat cu ochii pe geam. Când le-am văzut că vin, m-am așezat repede. Și ele au intrat și au rămas proțăpite în ușă. Staoră înțepenite. Am deschis ochii și le-am zis: Ce vă uitați, fa, ca proastele! Cum se cade nu veneați și voi. Cu o lumânare, cu o floare, că - uite - am murit. Tot eu m-am sculat din tron și am luat niște flori de plastic de le aveam pe masă. Am trimis-o pe una să-l aducă pe Iancu. Iancu fotografu', din capul uliței. Nu-l știi tu, a murit. Să vină să-mi facă poză. E un fel de color, vezi?
- Văd! mă mir eu de punerea în scenă a babei și-mi propun să îi fac niște poze, să i le tipăresc ca să aibă și ea poze color adevărate. Dar nu înțeleg de ce ai făcut asta!
- Îți spusei doar! Toată lumea o să mă vadă atunci. Eu să nu văd cum îmi șade moartă?!

Tot vorbind, mutase toate ouăle din găletușă într-o pungă. Pe hol, dosit în spatele unui rând de lemne pentru foc, am observat sicriul. M-a văzut imediat și a mustăcit a râs:
- Îl pun pe foc, dacă se întinde iarna mai mult. Și așa stă de mulți ani degeaba. Vecino, fă, vecino! strigă după mine, iar apelativul îmi sună natural și duios în același timp. Să nu uit, îți aduc niște cepe de zambaci. Nu mai strig, și așa nu auzi. Le agăț în gard. Azi-mâine, când le-oi scoate. Mai multe îți aduc, să le faci loc la tine. Mă duceam înainte la piață cu zambaci, cumpărau toate cocoanele, dar de anul ăsta nu cred că mai poci.