Zălog de legământ

Am ieșit în prag să verific dacă nu cumva curcanul alb a scăpat din curte. Dușmănia dintre mine și păsăroi durează dintotdeauna. Lui îi place să se dea mare, se înfoaie tot, își umflă zdrențele de piele roșie care îi atârnă în jurul gâtului, pufăie ca o locomotivă și sare la bătaie. Mă atacă doar pe mine că mă vede mai mică, spre cei mari doar se umflă puțin și se îndepărtează alene, ca și cum le-ar fi permis să fie prin preajma Majestății-Sale. N-aș vrea să mă încaibăre chiar acum, când mi-a apretat mama cămașa de la costumul de pionier. Alta nici nu am și, la norocul meu, parcă văd că iarăși ratez acest eveniment important. Cru-ci-al, a zis tovarășa, era crucial să merg cu clasa și să fiu făcută pionieră în excursie, într-un cadru solemn. Nu era cazul să lipsesc tocmai eu.

N-am lipsit din cauza curcanului, deși am dat vina pe el. Am mințit că m-a încăierat curcanul nostru alb, m-a zgâriat de m-a umplut de sânge și tata a trebuit să mă ducă pe cadrul bicicletei la spitalul din oraș. Din experiență - căci mint cum respir, ca să acopăr toate prostiile pe care le fac - știu că minciuna nu trebuie să fie doar fantezie, ci ruptă cât de cât din realitate. Curcanul m-a încăierat de mai multe ori, iar pe brațe am niște zgârieturi mai vechi de când am căzut dintr-un gutui. Nu, că nu mi-am rupt nimic, am scăpat întreagă și de data asta, gutuiul e pitic, dar jos a crescut un lăstăriș și m-am hârjâit din cap până în picioare. Mama m-a dus la nea Nelu Sanitaru' care stă la casa aia cu etaj din stația de autobuz. M-a dat cu iod și m-a usturat, dar n-am zis nici pâs, de frică să nu-mi facă injecție.

Tovarășa nu m-a crezut nici după ce i-am arătat zgârieturile și i-am explicat că s-au vindecat repede pentru că am fost bine tratată. Cu iod, am adăugat, amănuntele, cuvintele savante fac minciuna mai ușor de înghițit. M-a pus să stau în fața catedrei zece minute cu brațele în sus. La început pare un fleac, însă foarte repede brațele încep să doară cumplit, apar furnicături, apoi amorțesc de nu le mai simți deloc și timpul se lungește cât o zi de post. Ai impresia că degetele pătate cu cerneală urmează să cadă ca niște bețigașe pe parchetul dat cu gaz și să se spargă în bucățele. Mii și mii de bucățele, să te joci noapte cu ele. Acestea sunt momentele când mă joc de-a statuia și îmi iese perfect, până se aude vocea disprețuitoare a tovarășei: "Poți să te duci în banca ta și să nu mai minți altă dată". Toată clasa sare în picioare și strigă într-un glas: "Rușine! Rușine! Rușine!" Asta nu-mi place deloc, merg cu capul în jos printre copii, noroc că stau în banca a treia. Nu vreau să văd cum Adela, prietena mea cea mai bună, strigă în cor cu ceilalți. Sau colega de bancă, chiar dacă îmi ține scaunul când mă așez și mă privește cu milă: "Curcan, mă? Altă minciună mai bună nu găseai și tu?!" Oamenii mari sau mici nu înțeleg că unele adevăruri nu pot fi spuse și este de preferat o minciună. Una mică, nevinovată. O minciunică în locul adevărului adevărat, de ce am pierdut autocarul care ne ducea să fim făcuți pionieri la Doftana. Puteam eu să spun că abia în dimineața aia de duminică mama m-a probat cu costumul și fusta cădea de pe mine de slăbănoagă ce sunt? S-a apucat să îi facă pe loc niște pense, dar tata s-a enervat că nu suntem gata la timp și mereu apare ceva în ultimul moment. Altele sunt muc și sfârc, când ies pe stradă zici că răsare soarele, iar sub noi pute pământul. Se enervează repede când este mahmur, și eu știu că nu trebuie să-i stau în cale. Atunci nu aveam unde să mă feresc, mama cosea fusta direct pe mine. Mă pusese să țin un fir de ață între dinți, așa se face, altfel îți coase mințile. Mama l-a înfruntat și el i-a trântit o palmă. Și încă una. Părul mamei a zburat pe lângă obraji, are păr negru, și obraji delicați. Eu m-am ascuns sub masa televizorului și am stat acolo cu fusta atârnând pe mine, până au terminat de țipat. A durat ceva, mai mult decât alte certuri, și așa am pierdut excursia. O vină am avut și eu. Dacă aș fi fost un copil normal, o fetiță ca toate fetițele, fusta plisată a costumului nou mi-ar fi venit bine din prima, n-ar fi stat ca pe gard, cum stau toate hainele pe mine. Sau dacă aș fi știut să citesc ceasul - doar s-au chinuit cu mine să mă învețe cum e cu limba mare și limba mică - le-aș fi putut spune: "Gata! Stop scandal! Ceasul este șapte și douăzeci, iar autocarul pleacă la și treizeci." Asta e, nimeni nu le știe pe toate, nici chiar eu, care învăț cel mai bine din clasă și ar fi trebuit să fiu făcută pionieră înaintea tuturor, nu la coada clasei. N-a fost să fie, astăzi se organizează o altă festivitate de primire în rândul organizației de pionieri. Pentru mine și pentru Oaie Florinel, care stă în ultima bancă, are mereu muci la nas și nici măcar nu a învățat toate literele. Așa e organizată la noi clasa, în primele bănci stau cei cu părinți responsabili la alimentara și prin alte părți, urmează cei care învață bine, grosul clasei vine pe la mijloc, iar în ultimele bănci sunt aruncați puii de țigan.

Cu basca pusă ușurel într-o parte - mi-a prins-o mama cu o agrafă la spate - cu fusta ajustată, ciorapi albi și un buchețoi de flori în mână, mă pornesc spre școală, gata să-mi primesc cravata roșie. Am învățat pe de rost jurământul și stomacul îmi forfotește de emoție, de mi-e frică să nu fac pe mine. Scot limba la curcanul care patrulează nervos pe lângă gard, captiv ca o pasăre proastă în curtea orătăniilor. Calc cu atenție, să nu mă stropesc pe ștrampi și țin buchetul ridicat, să nu-l târăsc prin noroi. I-l dau tovarășei, așa a zis mama. Ea îi spune "doamna". "Doamnă" este o femeie pe care o cunoști, iar "tovarășă", o femeie necunoscută. O tovarășă poate deveni doamnă când te-ai împrietenit cât de cât cu ea - vorbesc despre adulți, pentru copii este imposibil să se împrietenească cu vreo tovarășă - când i-ai dus o mică atenție, cum ar fi un spray sau un săpunel care miroase frumos. Și doamna poate re-deveni tovarășă uneori, dacă sunt mai mulți oameni de față. De exemplu, tovarășei noastre i-a spus tovarășa directoare "fă, Lenuțo". Am auzit-o cu urechile mele. Dar în fața noastră nu se cade, îi spune oficial, tovarășa Avramescu în sus, tovarășa Avramescu în jos.

În clasă, cravatele noastre sunt întinse pe catedră, se scot steagurile și suntem chemați în față. Ni se ține o cuvântare pe care nu o ascult, cuvântările sunt plictisitoare. Este despre importanța cravatei ca simbol, dar pentru mine cravata înseamnă că de acum gata, m-am făcut mare. Doar picii de-a-ntâia nu au cravată roșie la gât. Oaie Florinel stă lângă mine și își trage mucii. Mă doare burta de la centură, catarama rotundă mi-a intrat în piele. În mijlocul cataramei, stema Republicii noastre Socialiste România. Pe perete, tot un tablou cu o stemă, lângă tabloul cu tovarășul cel mare. Și pe bască am o insignă cu stema. Și la bască mă doare, nu stema, ci agrafa pe care mi-a prins-o mama la spate îmi smulge niște fire de păr. Și pantofii noi mă cam strâng. Oaie Florinel își șterge mucii cu mâneca, ceea ce o scoate din minți pe tovarășa, care abia atunci pare să-l observe că nu are cămașă albă cu epoleți, centură și bască cu sfârc în mijloc. Scot pieptul în față, să se vadă că eu am, nu sunt ca Oaie cu cămașa lui pepit. Îi este mare, mânecile îi atârnă de la umeri și manșetele îi depășesc degetele. Ori așa i-a luat-o mă-sa ca s-o poarte și la anul, ori este de căpătat.

Tovarășa îl trage cu două degete de cămașă de parcă ar apuca un gândac din ăla împuțit și ne arată tuturor dârele uscate de muci care-i lucesc pe mâneci, întinse până la cot. Nici batistă nu are, deși ea ne controlează prin sondaj de batistă-unghii-urechi și ne învață de bine, nu de rău. Degeaba ne spune, degeaba este a doua mamă pentru o clasă de lepre, dacă nouă ne intră pe o ureche și ne iese pe cealaltă. Parcă vorbește la pereți.

Poftim, i-a cășunat pe mine. N-am făcut nimic, jur, am stat ca un ghiocel cu capul în jos. Cică m-am pus singură în rând cu Oaie Florinel și m-am făcut de râs. Ba mai mult, am făcut toată clasa de râs și pe ea la fel, pentru că am pierdut excursia și am mințit că m-a bătut curcanul. Clasa chicotește. Rușine să-mi fie. Clasa sare în picioare și strigă rușine-rușine-rușine. Nu pot să mă duc în bancă și să-mi pun obrajii fierbinți între palme, îi las să ia foc în fața tuturor.

Intră în clasă tovarășa directoare, scăparea mea, altfel nu știu pe unde scoteam cămașa. Îmi spun jurământul fără prea mult entuziasm și mi se leagă la gât cravata roșie. Oaie repetă jurământul cuvânt cu cuvânt după tovarășa directoare și primește și el o cravata nou-nouță, tivită cu tricolor. Toată clasa sare în picioare și cântă pentru noi imnul pionierului. Nu înțeleg ce înseamnă "zălog de legământ" , ceea ce nu mă împiedică să mă emoționez până la lacrimi, mai ales că tovarășa îmi zâmbește îmbunată. Oaie stă la un pas în spatele meu și amândoi ne tragem mucii pe furiș. Suntem un fel de frați acum, mă gândesc, mai am un frate de botez, un băiat care a fost scufundat în același cazan cu mine. Invers, eu în același cazan cu el, la botez băieții sunt scufundați întâi, așa se cade să fie ei primii. Înfrățită sau nu cu Oaie, important este că de astăzi sunt primită în rândurile celor mari. Și idiotul de curcan va avea de tras când ajung acasă, nu mă mai las înfricoșată de el.