Pantofii Mianei

Se va întâmpla curând, mai repede decât cred, probabil până la licență, și-a zis Miana și a tras într-o parte pânza care ținea loc de draperie. O pusese să nu intre soarele pe fereastra mare a camerei, avea vedere în spate, spre calea ferată dezafectată care trecea prin spatele complexului studențesc. Intimitatea îi era asigurată de peisajul dezolant, populat de arbuști peste vârfurile cărora se vedeau luminile căminelor din Regie. Știa că sunt acolo vreo două chițimii din table ruginite și cartoane, locuite de câțiva boschetari, care se îmbătau sau se drogau cu aurolac și, seară de seară, urlau și se luau la bătaie.

Poate chiar acum, înainte de vacanța de Paște, înainte să o ducă la gară, sau se va urca cu ea în tren și acolo, în legănarea monotonă a personalului, în mirosul de parizer din pachetele înfășurate în ziar ale navetiștilor, se va hotărî și el să dea un contur relației lor. Un inel cu luciri delicate, ascuns în adâncul unei cutiuțe, ca în filmele romantice sau măcar un angajament, un plan de viitor trebuia să aibă. Altfel de ce i-ar fi cerut să petreacă revelionul împreună cu părinții lui? Viitoarea soacră o întâmpinase cu un entuziasm anemic. Casa era lună, genul de curățenie permanent menținută, nu cel în care s-a tras tare înaintea de sosirea musafirilor. Cumva doar atunci conștientizase Miana ce îi spusese el într-o doară, că se trage dintr-o familie istorică, cunoscută în vechiul oraș ardelean. Antichitățile din casă, mobila din lemn masiv, perfect restaurată, bunul gust cu care era decorat interiorul, până și farfuriile de porțelan de pe masă, toate o reduseseră la nivelul unei biete provinciale. Intrase în casă și rămăsese efectiv cu gura căscată, în holul cu podea de marmură așezată ca tabla de șah cădea evantaiul unei scări monumentale. Urcase pe trepte, în urma soacră-sii, simțind că târăște după ea lungul șir de țărani din care se trăgea. Le auzea pașii târșâiți, fantome umile care-și frământă între degetele butucănoase căciulile cu miros de oaie și salută cu "săru'mâna, cocoană". Sentimentul că se potrivește acolo ca nuca în perete nu o părăsise nici măcar o secundă. N-ar fi putut spune ce o deranjase. Părinții lui se purtaseră cu amabilitate, mai mult el, ea avea o răceală care-i curgea ca sloiurile pe pomeții înalți ai obrajilor. Până la urmă, nu-i spusese nimic necuvenit, dar Miana îi surprinsese câteva rictusuri abia schițate de nemulțumire care-i tulburau imperceptibil masca de aristocrată. Se simțise inadecvată, ba că râde tare și i se văd toți dinții până la măselele de minte, ba că zdupăie cu pasul prea greoi pe lângă ușile înalte, în timp ce stăpâna casei plutea princiar.

Rămăsese cu o amintire amară pe care o tot împingea în spatele altor gânduri, deși zilele alea ieșeau iar și iar la suprafață. I se reactivase vina că este așa cum este, un complex pe care îl știa depășit de la sfârșitul adolescenței, când credea că își acceptase gleznele prea groase, părul de nedomolit și râsul cu chiote. "Să n-o lași să te domine", îi șoptise el la ureche. Ușor de zis, dar nici lui nu-i reaușea, era schimbat ca un câine de rasă care se transformă în potaie la picioarele încălțate cu pantofi fini ai maică-sii. Uite încă un amănunt care o făcuse să se simtă prost, cucoana umbla în balerini prin casă, iar ea căpătase niște bieți papuci de baie, care lipăiau pe marmura scărilor. Mai erau și bărbătești. Singurii care i se potriviseră pe piciorul lat. Încă o dată, Miana alungă amintirea scurtei vacanțe de la Cluj, o împachetă în aerul călduț al dimineții, în veselia primăverii de afară și se așeză să se machieze.

Întârzie, s-a gândit cât își linia cu tuș pleoapele, poate pierd trenul. Nu discutaseră despre ce rost au avut zilele de iarnă petrecute la ai lui. Încercase, dar el îi spusese să stea liniștită, mă-sa nu place pe nimeni, uneori crede că nici pe el, și dacă prin absurd i-ar intra cineva în grații, nu s-ar pricepe să o arate, este o celulă închisă în ea însăși, doar că nu i se văd gratiile. Miana a vrut să-i reproșeze că nu o avertizase să-și pună niște pantofi în bagaj, papucii de plastic nu-i ieșeau din minte, dar s-a gândit că bărbații nu disting finețurile astea feminine, nu le acordă importanță, și ar fi privit-o ușor miop și nedumerit. Pentru următoarea întâlnire de gradul trei începuse deja să se pregătească și își cheltuise toată bursa pe cei mai suavi pantofi pe care îi găsise.

I-a scos din cutie și le-a mângâiat pielea mătăsoasă înainte să îi încalțe. Ah, sărutări pe tălpi, așa se simțeau. Luxul pantofilor i-a sporit impresia de zi specială în care urma să se întâmple ceva semnificativ în viața ei.

Raul nu obișnuia să întârzie, ajungea la timp, doar că era omul ultimelor secunde. Data trecută alergase pe peron și se suise din mers, acum au scurtat drumul pe calea ferată, prin spatele căminelor. Nici nu exista un drum adevărat, calea ferată părăsită răspundea în ruinele unei mori care arsese cândva. Singură nu ar fi mers pe acolo, pe lângă adăposturile aurolacilor, dar cu el nu-i era frică.

Un ciot sordid de București rămăsese grupat în jurul morii, o gangrenă înflorită putred pe rană. Câteva case vechi, cu uși care dădeau direct în stradă. Pe tocăria roasă de cari se mai vedeau așchii de vopsea albastră. Miana obișnuia să ocolească zona, lua tramvaiul sau traversa pe partea cealaltă, o speriau proxeneții care sprijineau zidurile delabrate. "Fetițele" lor, trecute de prima tinerețe, stăteau direct pe pragurile caselor, cu sânii atârnându-le fleșcăiți pe sub tricouri, exhibându-și pedichiura deplorabilă. Nici o dramă nu se citea pe fețele lor, nici urmă de frământare, spărgeau semințe și scuipau cojile pe trotuar, într-o hăhăială și chirăială continuă, cu care punctau conversația țipată dintre ele.

S-a încleștat de mâna lui Raul și i s-a părut că el i-a răspuns cu o strângere ușoară. Nu a grăbit pasul, mergea la fel de egal, deși ea se uitase de câteva ori la ceas și încercase să-l zorească.
- Noi doi avem tot timpul din lume! îi răspunsese și își pusese brațul în jurul umerilor ei. Mirosul subtil de tutun și parfum scump o liniștise și-i amintise că ziua ar putea fi specială.
- Vii și tu cu mine? a întrebat Miana fără să se gândească dinainte la ce urma să spună. L-a privit agitată, pe de o parte uimită și ea de ce i-a ieșit pe gură, îngrijorată și fericită la gândul că el ar accepta, pe de altă parte, înregistrând cu vederea periferică cum un bărbat se dezlipește lent de zidul casei și se îndreaptă spre ei. Un bondoc cu torsul exagerat de gros se oprește crăcănat în fața lor, sub un salcâm înflorit. Le blochează drumul și rânjește spre Raul:
- Șefu', ce zici? Îți dau o fată? și completează, după ce o măsoară indecent pe Miana din cap până în picioare. Una bună. Femeie adevărată, te scoală din morți.

Când Raul a refuzat, peștele și-a mutat burdihanul din drum, dar nu înainte să elibereze printre dinți un jet de scuipat pe pantofii Mianei. Greața i-a crescut din piept ca o spumă groasă. Un val de furie, apoi altul de umilință, acoperite de un talaz de bănuială. Și-a desprins mâna din mâna lui Raul, degetele i se răciseră brusc, erau ca de mort și a rămas cu un singur gând pe care l-a tot învârtit în cap până s-a urcat în tren. Trebuie imediat, azi, acum, să arunce pantofii.