Hăul

`N-am vorbit cu nimeni despre cum ni se resetează uneori viețile. Știu că trebuie să fie mulți oameni care trăiesc de parcă ar visa. Sunt propriile lor personaje într-un vis monoton. Mai frumos sau mai plictisitor, monotonia este sigur prezentă. Casă, serviciu / școală, vacanțe / concedii, luptă zilnică pentru mai mult, mai bine, mai frumos. Cu ceva condimente care diferă în funcție de viața și personalitatea fiecăruia. Deodată, fără nici un avertisment, se întâmplă să aluneci printr-o mică crevasă în hăul care se cască sub această familiară monotonie. Probabil credem despre hău că este ca o prăpastie bine semnalizată la capătul unui drum, nu că ne însoțește permanent și baletăm instabil deasupra lui pe o punte imperfectă. Unii alunecă și cad definitiv în hău. Alții reușesc să se agațe de o rămurică, un ciot sau vreo piatră și ies. Se cațără pe punte și merg mai departe. O perioadă le tremură picioarele, scuipă-n sân de sperietură, avansează cu mai multă prudență, până când neuronii li se acoperă în noi teci sidefii de mielină și îi ajute să uite. Mai există și o a doua categorie, cei care își schimbă radical viața după o astfel de experiență. Se călugăresc, se apucă de scris sau de artă, voluntariază pentru omenire. Nu știu, eu sunt din prima categorie.

Prima dată, am alunecat când încă nu-l puteam spune pe "l", iar pe "l" l-am pronunțat corect când aveam patru ani. Îmi amintesc "l"-ul care mi-a ieșit perfect, eram o mașinărie de sporovăială stâlcită, iubeam o rochiță imprimată cu mănunchiuri de cireșe și mă consideram stăpâna cerului pe care-l atingeam când mă dădeam în leagăn. De acest prim hău nu îmi amintesc, mi-au rămas câteva fraze zgârcite de la puținii martori și o sumedenie de semne imprimate pe piele sub forma hărții unei lumi necunoscute.

A doua oară, am alunecat când nu ieșisem bine din copilărie. Hăul era plin cu apă, ademenitor sub valuri și soare. M-am agățat de ce am găsit prin preajmă, o gambă cu piele albă și fină, am luptat, am strigat cu gura astupată de abis. Nu am povestit nimănui, ani de zile nu am putut vorbi despre cum am pipăit întunericul. Nici acum nu sunt dispusă, doar puțin, în treacăt. M-am orientat spre bucuria revenirii, am așteptat să uit detaliile, trepidația tinereții a ajutat mult, deși cred că a rămas pe undeva un clopoțel de avertizare.

Nu știu cât se poate întinde ața, la mine a fost foarte elastică, am testat-o de curând. Abia începuse pandemia care prindea, la televizor, caracteristici de apocalipsă. Simțeam duhoarea de hău, dar am crezut că vine de la pandemia-apocalipsă. Clopoțelul a sunat într-un final. Târziu, foarte târziu, ați stat până în ultimul moment, mi-a spus un medic, dar vă mai putem salva. M-am atârnat strâns de mâna pe care mi-a întins-o medicina și am ieșit. M-am trezit singură într-un salon de șase paturi, cu pereți orbitori de albi, o singurătate țiuitoare pentru cineva care revine cu poftă de viață. Fără vizite, nu era voie, doar medicul venea la consultație, în rest mă puteam uita cât doream pe pereți. Telefonul a găsit momentul nepotrivit să mă trădeze, îmi mai rămăseseră asistentele pe care le învățasem după pașii de pe hol și după atingerile cu care manevrau instrumentarul medical. Unele aveau mâini ușoare și atitudine plăcută, altele s-ar fi potrivit mai degrabă la spart lemne, dar toate erau stresate de spectrul noii boli care le arunca în prima linie de luptă. Se evacuau pacienții de prin secții, se deschideau secții pentru Covid, se mutau pe paturile, se reconfigura tot spitalul. Mirosea a dezinfectant și a frică. Când îmi adunam forțele, ajungeam până la fereastra sub care încerca să înflorească un corcoduș și rămâneam acolo minute lungi, în admirație.

Până într-o dimineață, când m-am trezit în mijlocul salonului cu un personaj în întregime verde, de i se vedeau doar ochii sub o bonetă verde, deasupra unei măști verzi. Puțin intimidată, căci nu recunoscusem sub straturile igienico-protectoare pe nici una dintre asistente, am așteptat. A venit până aproape de patul meu, s-a agățat de bara metalică și m-a întrebat netam-nesam:
- Dumneavoastră ce sunteți?

Poftim, răspunde la această întrebare! Nu cine sunt, care mi-e numele din cartea de identitate, cum îmi spun prietenii, cum mă alintă familia, ci ce anume sunt. Am cumpănit o secundă ce calitate aș putea alege dintre cele pe care le am.

- Sunt femeie! i-am răspuns glumeț, fără să primesc înapoi priviri cu luminițe de zâmbet sau de enervare, doar o așteptare inertă. Dar dumneavoastră cred că mă numiți, pe circuit intern, "colecist". Eu sunt colecist, am oftat identificându-mă cu organul buclucaș. Mă amuza terminologia pe care o folosea asistentele: "am un apendice la 2; colecistul de la 4 are nevoie de calmant". Îmi imaginam că, în salonul unde se strângeau să se odihnească, discuțiile ar putea merge mai departe. Ai văzut ce picioare are pancreasul de la 8? Da, dar mie îmi plac ochii prostatei de la 10! Stai, dragă, nu te mai uita după prostate, eu mă gândesc cu ce s-o spăla pe cap colonul de la 3, de are buclele așa mătăsoase!"

Persoana verde s-a apucat să mâzgălească ceva pe hârtiile pe care le ținea între mănușile de unică folosință. A deschis ușa să plece la fel venise și parcă mi-a părut rău că, în singurătatea albă a salonului, n-am putut s-o păstrez câteva secunde mai mult, așa că aproape am strigat după ea:
- Doamna doctor! Doamnă, să vă uitați pe fereastră neapărat! Azi au înflorit corcodușii.

A închis ușa fără să-mi răspundă. M-am ridicat cu mare greutate și m-am dus la prietenul meu vegetal. Plutea într-o primăvară aromată, am deschis fereastra și am lăsat primăvara să pășească peste hău, către mine.