Misterul Portocalei

Orașul își crește singur străzi noi. Apar din corpul principal, se lungesc sinuos și se întrepătrund până ajung să formeze cartiere diforme, țesuturi de case netencuite, traversate de drumuri rudimentare. Fostele grădini ale mahalalelor ar apărea pe hărți - dacă hărțile ar ține pasul - ca niște zdrențe care așteaptă să fie cusute de o mână pricepută. Ca mâna cu care nea Onică Dârnă etala în aerul înghețat al Ignatului o dantelă de grăsime abia scoasă din trupul eviscerat al porcului.
- Aista e praporul! mi-l arăta cu aer savant și întindea rețeaua de ligamente pe frânghia de rufe. Rolul lui e să țină mațele laolaltă, să nu se verse anapoda prin trup. Și noi, oamenii, suntem tot ca porcul pe interior. Acuma trap, să vină mă-ta și să ia praporul. Iar tu să te întorci cu un păhăruț de țuică fiartă pentru nen-tu.

Mă aștepta lângă porc, cu cuțitul însângerat în mână. Cu cealaltă mână apuca paharul pe fundul căruia pluteau trei boabe de piper și-l dădea peste cap. Se ștergea la gură cu mâneca și se întorcea la treaba lui de măcelar. Rămâneam prin preajmă, știam că nu uită de mine. Mă chema să-mi arate diferite organe și le denumea mândru de știința lui: ficații, beșica udului, gâlca folcuțului. Primele mele lecții de anatomie. Ani mai târziu, nu știu ce mi-a venit, am adăugat când îi întindeam paharul de țuică:
- Prapurul ăsta, cum îi zici matale, se numește mezenter.

S-a oprit cu paharul la buze, uluit, cu gura întredeschisă, nu-i venea să creadă că l-am corectat. A sorbit lichidul din pahar și a scuipat boabele de piper, apoi a uitat de mine. La Ignatul următor nu a mai venit la noi să ne ajute cu porcul și nu s-a mai dus nici la alți vecini. Îmbătrânise, iar eviscerarea porcului devenise o treabă anevoioasă pentru el.

Nu știu cum mi-au venit în minte lecțiile de anatomie suină ale lui nea Onică. Poate curtea de cartier mărginaș, asemănătoare cu o ogradă de sat, din spatele căreia se aude grohăitul unui porc. Stau pe o canapea jupuită, scoasă afară, pe post de bancă pentru musafiri. În jurul meu, băiețeii Portocalei, așezați direct pe pământ, mă privesc cuminți și curioși, ca pe un exponat. Prin ușa deschisă vine miros de cafea ieftină. Cartierul se naște acum, iar casa Portocalei este nucleul. Va fi înconjurată curând de case mai mici sau mai mari, mai ieftine sau mai scumpe. Fiecare cum poate, iar Portocala a putut să pună cărămidă peste cărămidă din banii ei de căpșunăreasă, cât să ridice două camere cu bucătărie și să le înconjoare cu un gard de plasă care nu le conferă nici un pic de intimitate. Câteva luni pe an este plecată la muncă. Cu contract legal, să nu-și bată joc cineva de ea printre străini și să o păcălească la bani. Când vine, data viitoare, poate face și gardul cu o poartă în firea ei, nu ca asta din placaj, legată de Petre cu sârmă. Doar să o scot la liman cu actele, dacă n-a știut și s-a apucat să construiască fără hârtii?

Dincolo de plasa de sârmă foșnește pe arșiță câmpul de buruieni. Printre tufele uscate de pristolnic și ciumăfaie, pe drumul plin de hârtoape, se apropie silueta subțire a unei fete în pragul adolescenței. Izbește poarta din placaj, băiețeii Portocalei nici nu tresar, doar cei doi câini care îi secondează ciulesc alene urechile.
Câteva secunde pare derutată de prezența mea și mă salută sfioasă, apoi se oprește în prag și strigă cu o voce uimitor de puternică pentru trupul firav:
- Tanti Portocalo! Tanti Portocalo!
- Zi, fă! Ce zbieri așa?!

Portocala apare în prag cu tava cu cafele și i-o dă copilei, cât trage ea un scaun de lemn în dreptul canapelei ferfenițite. Fetița ține grațios tava și coboară un pic vocea:
- A zis mama să îi dai și ei misterul. Ți-l dă înapoi repede.

Portocala își cere scuze, în timp ce întinde pe canapea hârtiile din dosar:
- Doar pe ăștia îi am vecini. Stau aici, la o stradă, după colț. Vine mereu să îmi ceară misterul, mi-e frică să nu-l ardă, dar ce să le fac?! Între vecini te mai ajuți, așa le mai face și mă-sa o prăjitură, un chec.

Sorb din ceașcă, o aprob cu zâmbet, în ciuda gustul cumplit al cafelei și nu simt deloc nevoia să o corectez. Îmi place lumea așa cum este: cu canapele vechi pe care bei o cafea proastă, case neterminate păzite de căței smotociți, câmpuri pe care se coc în dogoare capsulele halucinogene de ciumăfaie și "mistere" împrumutate între vecini.