Cuib de rândunică

Dimineața de august respira robust a vară deplină. Sigur nu era una din zilele acelea de sfârșit de august, a căror aromă dulceagă te melancolizează cu adieri de vară indiană. Probabil rândunicile erau la al doilea rând de pui, urmau să scoată din cuib capetele lor mici, terminate cu ciocuri hrăpărețe. Puiul de rândunică este în întregime un cioc care se cască hulpav când părintele zboară la cuib. I-am urmărit cu atenție ani la rând, își simt părintele de departe, își ridică ciocurile peste marginea cuibului și le cască poruncitori când bietul adult epuizat de zbor aduce un gândac sau un fluture și-l rupe în bucăți pentru gurile lacome. Când mai cresc și nu mai au loc unii de alții, se aliază împotriva celui mai slab și îl aruncă din cuib. Am găsit de multe ori pui golași în fața ușii, unii încă vii, piuind anemic, alții striviți pe dalele de gresie. Cei rămași continuă să se îndoape fără pic de remușcare, curând le cresc penele și ies la lecții de zbor. Stăpânii cuibului o iau de la capăt neobosiți, altă pontă, alt rând de pui de hrănit, apoi vine toamna și pleacă în Egipt sau altundeva prin Africa, unde, probabil, umplu cu pui cuibul exotic.

Cred că la asta mă gândeam, la cuibul de deasupra ușii de la intrare, când l-am văzut pe fereastră. Înfipt în mijlocul străzii, privea derutat spre casă. Avea privirea aceea rătăcită, pe care i-o cunoșteam. Primul impuls a fost să mă prefac că nu sunt acasă, să mă duc încetișor și să încui ușa, îmi amintesc că m-am uitat după cheie și era la locul ei, pe raftul de la intrare, unde ne debarasăm de mărunțișuri. O mașină a oprit lângă el și soferul l-a ocolit cu prudență, noroc că strada este aproape necirculată.

Am oftat, am ieșit pe drum și l-am luat de braț. Fără nici un cuvânt, nu i-am spus nimic, l-am lăsat pe terasă și am intrat să umplu un pahar cu apă. Am pășit peste găinațul pe care nesimțitele de rândunici îl fac sub cuib și m-am gândit că trebuie să caut pe net o tavă care se pune dedesubt. Există o astfel de ustensilă, special concepută pentru o conviețuire mai bună om-rândunică, oamenii cred că păsările acestea aduc noroc în casa pe care își lipesc cuibul sau poate aduce ghinion dacă îl fărâmi, nu mai știu exact.
- Bea, i-am zis. Este doar apă chioară, am adăugat când am văzut că înhață nerăbdător paharul. Știi cine sunt?
- Dar tu știi cine sunt eu? m-a întrebat cu agresivitate. Leorpăia din apă și mai mult de jumătate îi cursese pe piept.

L-am invitat să se așeze și am intrat în casă să răspund la telefon. Îmi tremurau mâinile, am observat când am dus telefonul la ureche. M-am uitat tot timpul pe fereastră, să nu cumva să facă vreo nebunie. Nu se așezase, rămăsese în picioare și vorbea cu rândunelele, apoi a început să cânte un vechi cântec soldățesc.
"Vizavi de unitate
E-o grădiniță cu flori,
Și-acolo e o fetiță
Ce-o zăresc adeseori,
Adeseori, măi."

Cânta încet, dar "măi"-ul era țipat cu un fel de voioșie, mă zgâria în piept, așa că am deschis ușa și i-am făcut șșșt, cu degetul la gură, cum reduci la tăcere un copil. Nu m-a băgat în seamă, a cântat până la sfârșit și aproape că m-am bucurat. El mă învățase cântecul, încă îmi aminteam prima strofă. Pe atunci îmi imaginam că eu sunt fetița care udă florile și, cu siguranța aceea de miez al universului pe care o au copiii, eram convinsă că tot cântecul este despre mine.

Am vorbit la telefon vrute și nevrute cu Radu, de parcă nu aș fi avut nici o problemă. Probabil încercam să mă prefac că nu este nimic grav sau speram că își revine cât stau la telefon. Mă ancoram de Radu, vocea lui venea dintr-o normalitate sănătoasă, dintr-o realitate care se îndepărtase brusc la ani-lumină distanță de mine. În tot acest timp i-am dus afară să mănânce, i-am făcut cafea și am încercat să răspund întrebărilor pe care mi le punea, astupând microfonul cu degetul mare ca să nu audă Radu. Vorbea fără sens, m-a întrebat când trebuie să plece pe front, unde îi este calul și se credea spionat de rândunelele care erau într-un du-te-vino neobosit. A stat o perioadă nemișcat, ferm convins că păsările îi transmit niște mesaje, după care a început să ciripească în gura mare.
- Ce se aude de la tine? Unde ești? m-a întrebat Radu.
- Nimic. Sunt acasă, e de la radio.
- Aha, credeam că ești în tramvai sau pe stradă. Nici nu știam că acum asculți radio, înseamnă că ai prins câteva obiceiuri noi de când sunt plecat.

După ce ne-am luat la revedere ca doi îndrăgostiți aflați la distanță, care își ascund sub cuvinte toate speranțele și deziluziile, am dat telefonul pe mute și am început să îi fac bagajul. O pijama de la Radu, papuci, săpun, hârtie igienică, niște reviste pentru când va fi mai bine, cană, lingură și furculiță. Mi-am amintit că nu are voie cu furculiță. Am desfăcut bagajul și l-am evaluat. Am înlocuit cana cu una din plastic, am adăugat un prosop și am scos șiretul pe care pantalonii de pijama îl aveau la brâu.

Cafeaua fusese de ajutor, când am ieșit afară părea să știe cine sunt. M-a luat în brațe și mi-au dat lacrimile. Puțea, dar nu-mi păsa.
- Stai puțin jos, uite, așază-te pe fotoliu, te rog, mă duc să îți umplu cada. Vrei să faci o baie?

A pus bărbia în piept și a rămas așa, cu creștetul pleșuv expus, dar am luat gestul ca pe o aprobare, așa că m-am grăbit înăuntru și am încuiat ușa după mine. Am adunat repede tot alcoolul din casă: o sticlă de coniac pe care o primise Radu de ziua lui, un vin alb și prost de care nu se atingea nimeni, o cutie de bere din frigider. Le-am aruncat sub canapea, apoi am dat drumul la apă să curgă în cadă. Când am descuiat ușa, mi-am amintit de parfumurile din baie, m-am întors și le-am ascuns în sacul cu detergent.

Mâinile nu îmi mai tremurau când am ieșit afară. M-a întâmpinat cu o rafală de obscenități cum rar auzisem. Știam că nu îmi sunt adresate și iar nu mă mai recunoaște, dar tot mi s-a făcut frică. Nu-l bag în casă, m-am gândit, dacă mă încolțește pe undeva nu mai am cum să fug. Părea firav, micșorat de vârstă și de viciu, dar nu știam dacă nu cumva ar mai avea suficientă forță să mă doboare.

Am înhățat bagajul și am coborât de pe terasă. L-am așteptat să se liniștească puțin, trântea ceva pe acolo, tot întrebându-mă dacă ar trebui să-i dau vreun calmant sau mai bine să iau eu unul. În mașină, i-am pus centura și i-am spus cu voce autoritară să își țină mâinile pe bord, la vedere. A fost liniștit tot drumul, doar s-a plâns că l-am arestat fără motiv.

M-am întors după miezul nopții, conducând pe străzile pustii. Abia la primul semafor pe roșu mi-am amintit de Radu și m-am uitat pe telefon. Mă sunase de mai multe ori și îmi trimisese zeci de mesaje cu sugestii de rezervări prin Airbnb pentru vacanța din septembrie. Nu se putea hotărî între Grecia și Portugalia. Am deschis doar ultimul mesaj, o casă strălucitor de albă, copleșită de o bouiganvillea luxuriantă. "Live anywhere you want" scria sub link și m-a izbit cruzimea ironiei neintenționate a lui Radu, împletită în promisiunea unei vieți temporare, pe țărmul unei mări turcoaz. "Rezerv-o pe asta, ultima și grăbește-te", i-am scris lui Radu. Mi-a răspuns cu trei inimioare colorate.

Pe terasă, cuibul sfărâmat al rândunelelor era căzut în fața ușii. Am descuiat și am pășit cu grijă peste mizeria din prag, un amestec de pământ uscat, paie și fulgi micuți.