Caietul albastru

În dreptul ferestrei a înflorit orbitor cireșul. Floare lângă floare, crenguțele îi sunt căptușite cu petale albe care amplifică lumina zilei și îl fac să pară un candelabru uriaș. Luminează din afară spre înăuntru, simbol festiv al unei primăveri puțin întârziate. Ultima ta vacanță de primăvară din gimnaziu. Îmi vine să te chem din camera de unde vă aud, pe tine și pe fratele tău, râzând și jucându-vă la calculator. Să te pun cu burta pe carte, să lucrezi la completiva directă și indirectă și la stabilirea valorilor culturale comune unor fragmente de texte fără cap și coadă. Ori la probleme cu teorema celor trei perpendiculare și la formulele care descriu vârful ascuțit al prismei și rotunjimile alunecoasei sfere. Angoasa din mine ți-ar umbri vacanța cu spectrul examenului din vară. Apropiat și înspăimântător, pentru că este primul.

Noroc că undeva, deghizată sub câteva riduri și mai multe fire albe de păr, mai trăiește în casa asta încă o adolescentă. Una destul de uitucă, din moment ce nu-și mai amintește mare lucru de la primul ei examen. Chiar mai puțin țin minte din următoarele examene și au fost cu zecile. Așa este, după ce se termină viața de școlar, te așteaptă o mulțime de examene. În timp, începi să te obișnuiești cu ele, euforia succesului se banalizează, la fel și tristețea eșecului. Apoi partea din viață înțesată cu examene se îndepărtează și amintirile se estompează. O profesoară de algebră care se numea Galina, nume care mi se părea deosebit de nostim la 19 ani, mirosul de reactivi care mă izbea de la poarta facultății, o rochie verde pe care mi-am cumpărat-o de fericire că nu voi mai avea de-a face cu examenul unui profesor absurd, nopți albe cu cursuri întinse peste tot și coada de la xeroxul unde ne copiam cursurile. Toate au rămas în mintea mea și nimic pe foaia matricolă. Am dat peste foaie în maldărul cu acte, o hârtie pe care nu mi-a cerut-o cineva vreodată. Tipărită mărunt cu materii și note care mi s-au părut atât de străine încât am verificat dacă foaia îmi aparține cu adevărat.

Și atunci cum pot fi alături de tine, cum să te încurajez, cum să îți atenuez emoțiile, cum să empatizez, dacă eu nu-mi amintesc mai nimic despre primul examen? Nici ce subiecte au picat la română sau la matematică, ce note am luat, dacă am plâns sau am râs, am fost sigură pe mine sau am tremurat. Din tot anul acela, în mijlocul căruia se înfipsese ca un ax treapta I, mi-a rămas doar imaginea unui caiet. Dar îl pot descrie în amănunțime. Un caiet A5, cu coperți din plastic albastru care alunecau și îl dezveleau dacă îl lăsam desfăcut, cu fața în jos. Dictando, grosuț cât 200 de file scrise cu comentarii și caracterizări ale unor personaje din manualele acelor vremuri. Texte greoaie, nu se mai fac astăzi, dar atunci aveau o importanță colosală pentru viitorul nostru sau măcar așa ni se spunea.

Un caiet care m-a însoțit și în vacanța de primăvară petrecută în jurul blocului, când le-am învățat pe fetele de la scara vecină să meargă pe bicicletă. La examen cred că am mers pe jos, prin aerul diafan de vară. Mama mi-o fi pregătit cel mai hrănitor mic dejun și s-o fi străduit să-și ia la revedere fără să lase la suprafață propriile-i emoții. Tata a rămas în afara liceului, la gard, cu ceilalți părinți, uitându-se cum dispar înăuntru pentru mai bine de trei ore.

Când am ieșit, l-am văzut de la distanță în mulțimea de părinți. Flutura deasupra capului caietul, îl ținea cu o mână de cotor și îl scutura zdravăn, coperțile albastre se desprinseseră și se zbăteau ca niște aripi.
- Ce-i cu caietul meu? l-am întrebat surprinsă.
- După ce ai intrat, cam la o jumătate de oră, a apărut o doamnă și a spus ce v-a dat. Am dat fuga până acasă. Am intrat pe ușă val-vârtej și i-am zis maică-tii: "Știi unde ține fata caietele alea ale ei? Adu repede caietul de română, le-a dat să scrie despre una, Agripina."

A deschis caietul și mi-a arătat încântat, bătând cu unghia degetului arătător în foile lui: "Uite, Agripina, am găsit-o în caietul tău. E aici".

Zâmbea fericit, în jurul frunții îi lucea o dungă de transpirație și îndoia caietul în mâna stângă. Atunci mi s-a părut o ciudățenie, eram la vârsta la care ești și tu, când crezi că între copil și părinte se crapă o falie care se tot lărgește, până îi separă pe maluri distincte și îndepărtate. Acum mă gândesc cum o fi alergat pe drum până acasă, cu câtă înfrigurare au răsfoit caietul, până au dat de lecția cu Agripina. Poate au respirat ușurați, poate și-au zâmbit încrezători, poate s-au sărutat de bucurie.

Acum, că vă aud cum râdeți în camera vecină, aș vrea să îți propun să-l înveți pe fratele tău să meargă pe bicicletă. Ai toată vacanța de primăvară la dispoziție. Iar mie îmi rămân câteva săptămâni bune în care să-mi găsesc niște coperți albastre. Între ele își mai ascund părinții propriile lor griji și emoții.