Copacii zânelor

Ultima casă din sat este aproape ascunsă de întuneric. Am urcat până aici printr-un decor surprinzător pentru Lunca Dunării. Am trecut pe podețe instabile, pe deasupra unor pârâiașe leneșe, cu malurile îngropate în tufe de rostopască. Ne-am odihnit în inima unui pâlc de păducei înfloriți. Copiii au vrut să rupă câteva crengi, poate tăcerea plină din pridvoarele caselor bătrânești, poate umbrele înserării mi-au amintit că păducelul era sacru în Evul Mediu.
- Nu rupeți din pomi, le-am zis, celții credeau că fiecare păducel este locuit de o zână.
- Celții?! Și ce treabă avem noi cu celții?
- Nici o treabă, dar oricum nu rupem plantele! N-aveți ce face cu crenguțele înflorite, se ofilesc până ajungem acasă.

Mi-am înghițit restul explicației, nu era nevoie să știe și ei că demult, oamenii dintr-o țară îndepărtată se fereau să aducă în casă crenguțe rupte din copacii zânelor, de teamă că ar fi invitat peste prag bolile și chiar moartea.

Au urcat îmbufnați în spatele meu până la ultima casă, dincolo de care mai sunt doar câteva grădini țărănești, cu araci înfipți strâmb printre răsaduri. Drumul de țară continuă, străbate terasele Dunării, urcă șui și se pierde după coamă. Suntem pe deal, așa numesc sătenii terasele Dunării, probabil foarte aproape de vatra veche a satului, părăsită de oameni la o epidemie de ciumă, după ce au dărâmat peste cei condamnați casele și bordeiele. Căutăm o fântână pe care o știu din poveștile familiei. Povești în care adevărul dospea ca o firimitură de drojdie în apa călduță a imaginației, legende cu care am crescut în serile când statul făcea economie la electricitate și era nevoie să aprindem lampa cu gaz. Umbra flăcării dansa pe pereți și ilustra toate ficțiunile despre satul dispărut, fântâna turcilor și galbenii ascunși sub albia pârâului. Căutăm fântâna, de câțiva ani organizăm expediții familiale, de când am aflat că ar mai fi rămas niște pietroaie de calcar și rămășițele unor urloaie de argilă. Am hotărât că cea mai bună strategie este să mergem pe malurile pârâului și cândva vom ajunge la locul unde fântâna turcilor prindea un fir de apă și îl oferea însetaților. Nu astăzi, e clar, s-a făcut prea târziu.

Din fața casei bătrânești, ascuns de gardul căzut pe o rână, ne privește nemișcat un bărbat.
- Bună seara, îl salut cu voioșie nepotrivită, mai mult îi avertizez pe copii să nu se sperie, dar mă văd nevoită să încep o conversație. Mai este mult până la fântână?
- Vreun kilometru. Dar ce căutați acolo? N-aveți ce vedea! E fărâmată. Au distrus-o.

Vorbește împleticit, cuvintele se sfârtecă de la jumătate și cad în peticul de întuneric dintre gard și drum.
- Știți cine a distrus-o?

Face un gest vag și aruncă deasupra ulucilor mâneca unui pulover zdrențuit. Rămâne mut, cu brațul în aer și privește cu atenție în spatele nostru, apoi reia aproape furios.
- Cine? Ăștia! Era frumoasă, făcută de turci. Acum curge într-o parte, ca pișatul boului.
- Dar mai e ceva acolo?
- Mai e, mai e! Niște pietre.

Vocea i se umple de lacrimi și mă surprinde duioșia asta alcoolică.
- Ce să rămână? Niște pietre! Era frumoasă, dar cine să o mai facă la loc?! Ăștia?
- Care "ăștia"?. insist eu să găsesc un indiciu real.

Iarăși pironește cu privirea o nălucă din spatele nostru, apoi întărește cu voce limpezită și arată cu gest larg pe drum.
- Ăștia. Ei.

Mă uit în josul drumului pustiu, pâlcul de păducel se desenează compact ca o cetate unduitoare.
- Ei! Da, ei. Care ar fi trebuit să aibă grijă de noi. Nu mai are nimeni grijă de noi.

Rămâne tăcut de parcă nu am fi acolo, nici noi, nici el, o umbră atârnată de gardul căzut. Ne întoarcem, noaptea a ascuns de tot dealul străvechi, iar copiii trec fără zgomot pe lângă copacii înfloriți, aproape tiptil, cum mergi pe lângă cineva adormit și nu vrei să-l trezești.