Grădina - un univers

Astăzi am avut două motive serioase de fericire. Din plutonul de bujori, unul mai grăbit și-a desfăcut prima floare creață și roșie ca un pampon, iar în oraș au început să înflorească trandafirii, ceea ce înseamnă că în câteva zile se vor desface și ai mei. Sigur, bujorii și trandafirii erau deja îmbobociți și înflorirea inevitabilă. De unde atâta bucurie care poate să urce până la clipe de fericire?

În toată grădina înființată și îngrijită de mine, fiecare plantă este un personaj, are o poveste, un nume și o istorie. Bujorii sunt luați din curtea casei bătrânești a bunicilor, tot de acolo am strămutat unul dintre aluni. Cândva au fost plantați de mâinile bătrânilor mei, probabil florile de bunica, iar pomii de bunicul, care era foarte priceput la altoiri și tăieri. Când m-am mutat de la oraș, nu deosebeam pătrunjelul de cozile morcovilor și credeam că plantele cresc singure, fără să îți pese de ele. Eram atât de orășenizată încât în primele nopți nu am putut dormi din cauza trilurilor insistente ale unei păsări. Se pornea după 12 noaptea și mai avea o reprezentație aproape de zori, când abia reușisem să adorm. Cânta frumos, dar urechile mele era obișnuite mai degrabă cu sirena ambulanțelor, decât cu cântecul de privighetoare, așa cum am aflat că se numește după ce am înregistrat-o și am întrebat pe internet: "Cine este cântăreața nebună și insomniacă?"

Treptat am învățat păsările după sunete. Știu unde trage ciocănitoarea, unde își înfige prada sfrânciocul, când vin grangurii, când încetează cucul să își strige numele. Grădina a crescut încetișor, din greșeală în greșeală, mai mult cu bucurii decât cu dezamăgiri. Avântul inițial s-a mai stins, căci la început peisajul era cam nebunesc. Vinetele erau albe, roșiile erau negre, aveam tufe de tomatillo și tutun înalte cât omul. Am însămânțat, udat și recoltat din curiozitate tot felul de plante exotice sau mai puțin întâlnite. Am crescut lufe cât un braț de copil și am gustat din scârbosul coriandru - măcar mă alină gândul că a fost proaspăt și organic.

Grădina a fost o școală, nu doar pentru copii, cărora a trebuit să le bifurc furtunul de udat ca să aduc un pic de liniște, ci și pentru mine. Răbdarea a fost cea mai prețioasă lecție pentru cineva care vrea totul cât mai repede, dacă se poate pe loc. Impetuozitatea s-a transformat în contemplare, căci nu ai cum ai să grăbești o plantă să crească indiferent dacă stai în cap sau bați din picior. M-a învățat să pierd fără să plâng. Fiecare plantă distrusă de grindină, fiecare creangă ruptă de vijelie, fiecare floare înghețată într-o primăvară prea rece, fiecare fruct găurit de larvă m-au învățat că nu poți învinge natura și, orice ai face, anual își ia tributul ei ca un căpcăun din povești. Tot natura dăruiește înzecit când te aștepți mai puțin. Vindecă, alină, înfrunzește și umple de rod. M-a învățat să mă bucur de așteptare și de lucrurile mici. De prima floare a unui pomișor cât o nuia, de întâiul fruct, de primăvara în care migdalul se hotărăște miraculos să rodească.

M-a scăpat și de câteva prejudecăți, deși e greu de crezut că aveam prejudecăți în privința florilor. Înainte să am rondul de iriși, stâjeneii mi se păreau flori pentru morminte. Bujorii erau prea rurali, gălbenelele - demodate, garofițele - bătrânești, duzii - o belea.

În fiecare zi găsesc timp pentru o plimbare prin grădină. Nu este un loc întins, dar plimbarea poate dura și o oră. Urmăresc apariția mugurilor florali la pomii exotici, sunt îngrijorată pentru delicații piersici, examinez crenguțele atinse de foc bacterian ale gutuiului și moșmonului. Smulg buruieni, culeg gândacii de pe crini, leg, îndrept tutori și fac planuri pentru anotimpul următor. Mă întorc cu mâinile pătate de iarbă și cu papucii plini de pământ, dar vin relaxată ca dintr-o vacanță petrecută pe alt tărâm. Grădina este un univers calm, care crește așezat după legi ancestrale, o lume cât se poate de vie cu care nu ne mai intersectăm pentru că ne-a furat tumultul orașului, dar care ne așteaptă răbdătoare să ne întoarcem. Un joc pasionant cu reguli care se învață pe parcurs, o carte care nu se termină niciodată, o școală blândă și o vacanță continuă.