Veneția

Se întâmpla din senin. Soarele ardea ca fierul înroșit cele două curți vecine, găinile încremeneau în scalda de praf în poziții de mortăciuni, din grădină adia miros de roșii stricate. Simțeam că armonia s-a spart bucăți care nu mai pot fi adunate la un loc și rămâneam în prag la ora de dinainte de seară, când aveam cea mai multă treabă. Trebuia să fi adunat ouăle din cuibare, aveam de hrănit puișorii și de deschis poarta gâștelor care veneau de la baltă.Tot eu le mânam cu un bețișor care îl ținea cât mai departe pe găscanul sâsâitor.
- Oiță! Oiță! Tu nu mai auzi? se auzea strigătul scrâșnit al Miței. Nu vezi că găina a' porumbacă s-a ouat la alde frati-tu?

Surdul și orbul Oiță străbătea grăbit și ușor crăcănat bătătura vastă a păsărilor și se întorcea cu oul în palmă. Îl depunea mormăind nemulțumit în șorțul bunicii și se depărta dând din mâini a lehamite. Nu era vina lui că femeile, a lui și a lui frate-su, cumnatele și vecinele se certaseră iarăși. Se luaseră din nimic și nici nu spuneau de la ce li s-a tras, doar până mai ieri își băuseră cafeaua împreună, râseseră și povestiseră ce mai face satul. Oricare era motivul - pe care eu nu-l intuiam niciodată, deși stăteam numai printre fustele lor - venise de niciunde să strice simetria lumii mele. Casele care se priviseră stând față în față, curtea în care animalele trăiau în devălmășie și grădina comună traversată de un fir de potecă care separa rândurile de roșii ale uneia de rândurile de roșii ale celeilalte, gândacii de Colorado de pe cartofii Miței, de gândacii de Colorado de pe cartofii Mariei, toate strigau că este nevoie de gard.
- Un gard nu vrea tac-tu mare să tragă între noi și ei, cică e frati-su. Așa e când ai bărbat de-al doilea, ia să fi trăit bietul Oane, aș mai fi ajuns eu batjocorită printre străini? Rămâneam stăpână, la mine. În casa mea, în curtea mea, în satul meu, nu mai veneam aici să fiu străină printre străini. Măcar un gărduț mărunt să fi făcut, să lase și poartă dacă vrea să o țină pe a lui că sunt frați, dar să fim separați de vecini. Așa e bine, să ai gard, fiecare să fie stăpân pe bucățica lui.

Eu încuviințam cu indiferență copilărească, mai mult de teamă să n-o văd plângând, iar când prindeam momentul potrivit, mă duceam la cealaltă, bunica de împrumut, care mă primea cu brațele deschise. Își trăgea basmaua jos și-și despletea de pe vârful capului părul alb care-i cădea până la brâu. Se pieptăna mereu pe nevăzute, fără oglindă, cu fața la perete, de parcă și-ar fi încredințat chipul nimănui. Așa, cu spatele la mine, mă întreba ce mai face venetica. Mi se părea un cuvânt interesant, aveam o carte cu prințese din Veneția care își țineau în dreptul fețelor grațioase măștile lucrate cu măiestrie, dansau în rochiile lor lungi și locuiau în palate grandioase.
- Bine, îi răspundeam, întrebându-mă totuși ce legătură ar putea fi între bunica bună și prințesele din Veneția. Face cozonaci. Mințeam cu ușurință, bunica de împrumut nu suporta când cealaltă cocea cozonaci fără motiv, i se părea o risipă, un lux nepermis.

Mă lăsam dusă doar când mă striga cealaltă bunică. Soarele apusese, găseam ouăle adunate și gâștele ghemuite ca niște pietre albe. Mă băgam și eu în pat și așteptam să treacă luna prin fața ferestrei. Înainte să adorm, îmi aminteam să îi spun bunicii Mița că este o prințesă, așa a zis bunica Maria.
- Așa a zis? I-auzi! Și chiar a zis că sunt prințesă?
- Da. O prințesă adevărată, o prințesă din Veneția.
- I-o fi luat Dumnezeu mințile, femeie bătrână vede prințese.

Dimineața, vorbeau și râdeau la masa de sub cais. Beau cafea și reconstruiau simetria unei lumi cu două bunici, două case, două curți, două grădini și o singură fetiță.