Salonul 7

Urcasem scările două câte două și, ajunsă în fața ușii de sticlă de la etajul al treilea, mă oprisem gâfâind. Mi-am promis încă o dată că las țigările sau măcar le mai reduc și, fără să iau pauză pentru calmarea respirației, am împins în ușă. Nu s-a clintit. Părea asigurată cu un mecanism complicat, controlat din partea stângă de o casetă cu trei butoane, deasupra cărora clipea un beculeț roșu. Lângă butoane, o fantă pentru card. Alături, scria cu font de 30 pe o foaie de hârtie lipită pe geam cu bandă medicală, zilele și orele de vizită. Mi-am verificat telefonul, ajunsesem oarecum la timp, chiar dacă mai era doar un sfert de oră din programul de vizită. Am apăsat pe rând toate butoanele și am așteptat. De dincolo de ușă, se adăuga mirosului specific de dezinfectant, încă ceva nedefinit. Un iz de transpirație, adiere de urină și aromă de tocăniță de cartofi. Note de vârf, de bază și de mijloc, ca un parfum, m-am gândit. S-ar putea face, de ce nu? L'hôpital, parfumul bolnavului. Sună mai rafinat așa, în franceză. Sau sună mai bine The Ambulance? Nu, nu, induce urgența, panica, și apoi franceza imprimă o notă de eleganță. Urmat de o descriere eclectică care să include "o licoare care te doboară de la primul puf", "un parfum de neuitat", doar este memorabilă ciocnirea cu sistemul de sănătate. Nu uită decât cei care își impun să nu se mai gândească și împing amintirile în subconștient, de unde erup în vise sau în cine știe ce urticarii și migrene cărora nu li se găsește nici cauză și nici leac. Și cine ar cumpăra parfumul? Nimeni. Sau poate ipohondrii, bolnavii închipuiți care își fac obsedant analize și își petrec zilele pe la ușile medicilor. Uite, medicii aceștia poate l-ar cumpăra să dea pe tocurile ușilor și atunci trebuie să regândesc strategia. Ar fi mai degrabă un parfum de interior, să îl pulverizezi chiar acasă, când n-ai chef de musafiri.

Din incursiunea mentală în lumea parfumurilor m-a întrerupt un ciocănit în sticla ușii. Un chip fără expresie, deasupra unui halat alb. Am citit din obișnuință pe ecuson: "Zamfira Pinciu" și i-am făcut semn că vreau să intru. A crăpat un pic ușa, cât să strecori o foaie de hârtie și m-a întrebat sec ce doresc:
- La salonul 7, vă rog, dacă se poate! Merg la un bolnav!

Vocea mi-era încărcată cu umilință și ce naiba era asta "merg la un bolnav"? Ridicolă adăugire, de parcă aș fi putut merge la dans sau la o cafea... Și vocea asta care îmi iese uneori din gât, ușor sugrumată, gata să schelălăie. Aici se miroase imediat frica, nu merge cu formule de curtoazie.
- Programul de vizite s-a terminat! Veniți joi, de la ora 16!

Am băgat palma prin deschizătura ușii și mi-am dres glasul:
- Mai sunt 10 minute din vizită! Vă rog frumos, nu se poate să îmi trântiți ușa în nas.
- Bine, intrați! Dar să știți că eu nu vă las să mai stați după ce se termină programul.

Mi-am ridicat de jos sacoșa în care zăngăneau caserolele cu mâncare și am intrat pe holul lung al secției. De o parte și de alta, uși deschise prin care se vedeau paturi mototolite, cu bolnavi care zăceau în poziții neobișnuite: ghemuiți dureros sau cu picioarele desfăcute, guri deschise care horcăiau, oftaturi și hârâituri. O intimitate duhnitoare, pe care mă străduiam să o ignor și să o îndepărtez pentru că nu-mi aparținea. Să nu mă mai uit, să privesc drept în față.

Salonul 7 avea ușa închisă, am putut să respir un pic în fața albului liniștitor. Când m-am simțit pregătită să intru, am dat nas în nas cu altă asistentă care ducea o tăviță de inox cu seringi și branule. Mi-a făcut loc, i-am făcut loc și printre noi a trecut un zâmbet. Al ei. Era tot ce aveam nevoie, am mai amânat puțin să pășesc în salon, nu știam exact ce mă așteaptă dincolo de ușă și m-am ascuns într-o discuție, după zâmbetul asistentei. M-a pus la curent cu starea bolnavului:
- E bine, stați liniștită! E chiar în stare bună. L-a văzut doamna doctor azi, îl vede și domnul doctor de la psihiatrie mâine. Poate are nevoie de ceva tratament, să nu ne intre pe aici în sevraj, că noi nu îi putem face față.

S-a uitat la sacoșa care îmi atârna în mâna dreaptă:
- S-ar putea să fie nevoie de pempărși. Ați adus și pempărși?
- Nu, nu m-am gândit că îi trebuie.
- Nu-i nimic, dați acum o fugă, chiar lângă spital sunt patru farmacii. Luați câteva bucăți, nu un pachet întreg. Din alea pentru adulți, da?
- Se termină vizita în câteva minute, măcar să las ce i-am adus și mă întorc cu scutecele.
- Dați acum fuguța, vă deschid eu când urcați înapoi, stați fără grijă.

Am coborât cu zâmbetul tânăr al asistentei agățat de mine și m-am grăbit atât cât mi-a permis viciul. La întoarcere, am găsit ușa tot închisă, am sunat și am așteptat cu seninătate. Încă o dată, cu îngrijorare. Din nou, cu lehamite. Abia la furie, dincolo de sticla cu urme de degete a apărut chipul la fel de inexpresiv al Zamfirei. Cu unghia arătătorului a bătut repetat deasupra hârtiei fixată pe geam cu bandă adezivă medicală. Programul de vizită al aparținătorilor pacienților. Unghia Zamfirei era lungă și pe ea era desenat un pinguin care purta o căciulă festivă de Crăciun. Pinguinul râdea larg și mi s-a părut că izbirea repetată de sticla rece a ușii îi aduce o bucurie isterică.