Rusaliile

În dimineața de Rusalii, mi s-a făcut o fotografie din fața curții. Vin pe uliță - căci este chiar o uliță de pământ, mărginită de petice de troscot care țin loc de trotuare - cu coșul de pomană într-o mână, cu telefonul în cealaltă. În spatele meu, cățeaua Rocsi, care nu putea să rateze ocazia unei plimbări prin sat, flutură coada în vânt și se uită pofticioasă spre coș. Țin la tradiția asta pentru că reînvie ceva din Rusaliile copilăriei, când mă bucuram pentru ceșcuțele colorate primite la împărțeală, așa că merg la cumpărături în săptămâna dinainte și aleg veselă frumoasă, suc și dulciuri. Înainte de micul dejun, bucătăria plutește în aroma orezului cu lapte și vanilie, apoi ies în grădină și adun cât de multe cireșe se poate. Cireșul are crengile aplecate de atâta rod, copiii s-au săturat de ele, am strigat tare, pe net, să vină prietenii să-și culeagă, însă nu a venit nimeni. Tai levănțică din tufa care înflorește timpuriu și înfig în mijlocul buchetelor câte un trandafir roz. Coșul e gata. Pe drum mă amuz că sunt îmbrăcată în negru, pantaloni scurți și tricou, dar totuși negru, cum poartă bătrânele de pe la noi în zilele de sărbătoare, când se întorc cu coșurile de pomeni. Nici câinele nu se potrivește în decor, nimeni nu ieșea cu câinele pe străzile satului, rămânea să hămăie legat în lanț, în curtea orătăniilor. Sunt o săteancă atipică dintr-un sat care iese și el din tipare, fiind lipit de oraș și prietenos cu străinii. Satul este relativ nou, așa cum se vede bine din străzile drepte, paralele și loturile egale. S-a înființat în zorii secolului al XX-lea și a fost populat cu venetici. În ultimii 20 de ani, au tot venit aici străini care și-au făcut case în vatra satului sau la marginea dinspre oraș. Și orașul s-a prelungit firesc, spre nord, până a întâlnit satul.

Drumul este pătat cu dude și aerul trandafiriu miroase a orez cu lapte. Nu porți batic, se amuză cineva pe seama mea, ai tu coș cu împărțeală pentru moșii de vară, dar unde îți este basmaua de pe cap?! Iar asta îmi amintește de sora mai mare a bunicii Polixenia, de Varvara. Erau bulgăroaice, familia trecuse peste Dunăre după războiul de Independență, de unde și numele cu rezonanță balcanică. Mi-o amintesc bine pe Varvara, avea un piersic altoit în poartă și ne chema să culegem fructe din crengile aplecate de rod. Semăna cu orice bătrână văduvă, înțolită și îmbrobodită în negru. Rămăsese singură de tot după ce feciorul îi fugise în RFG și mai departe, în Canada. Greu a convins-o pe Varvara să-și lase casa și rostul și să se mute peste ocean, dar la câțiva ani după Revoluție i-a reușit. Un timp îndelungat Varvara nu s-a întors în sat spre nedumerirea bunicii, care nu înțelegea cum de nu se repede o fugă, măcar o dată pe an. Când îi spuneam că e tare departe și ar face o zi întreagă cu avionul, dădea din mâini a lehamite:
- Cât de departe să fie? Am vorbit ieri cu ea, la telefon, și se auzea de parcă ar fi fost colea!
- Și ce zicea Varvara?
- E greu de ea! E greu printre străini. Ăia mici vorbesc între ei în păsăreasca lor, nici nu-ți înțelege nepoții. Ei nu știu românește, ea nu știe canadeză.
- Eng... Hai, lasă că învață ei. Sau învață ea. Se vor înțelege până la urmă, unde ai văzut bunică să nu-și înțeleagă nepoții?!
- Ce să se înțeleagă? Ce să mai învețe la etatea ei? E babă, mai babă decât sunt eu!

Din cât de mult o căina înțelegeam că Varvara duce dorul casei cu prispă de humă, al duminicilor petrecute cu vecinele pe banca de la poartă și al surorilor rămase în sat.

Într-o zi de vară, Varvara s-a întors de peste mări și țări. Am găsit-o la masa de sub bolta de viță, o boltă cu struguri văratici, care se coceau înainte de Sfânta Marie mare, la timp cât să aibă bunica ce pune pe farfuriile cu pomeni, lângă scovergile fierbinți. Am recunoscut-o greu, pierduse aerul îndoliat, comun bătrânelor din satele de sud ale Munteniei. Își tunsese părul alb și îl coafase ușor, purta pantaloni trei sferturi și sandale ușoare, din care i se vedea pedichiura discretă. Era schimbată și în alte privințe, vorbea altfel, râdea mult și nu-și mai ținea mâinile adunate în poală.

După ce a plecat, bunică-mea mi-a dat un set pentru îngrijirea picioarelor adus de Varvara.
- Ia, fa, ține tu fleacurile astea, că ești tânără și ție îți trebuie. Mi le-a dat Varvara, parcă stau eu acuma să mă pilesc pe călcâie.
- Și de ce nu îl păstrezi, dacă e de la sora ta? Doar atâția ani i-ai dus dorul...
- Pff, a pufnit cu un fel de nemulțumire amestecată cu perplexitate. Te-ai uitat la ea cum arată?
- Arată foarte bine! Așa mi se pare.
- Arată bine, arată foarte bine, ce să-ți spun... Umblă cu capul gol și cu curul în pantaloni, ca o cucoană.

Oricât de mult m-a făcut să râd, nu i-am înțeles amărăciunea din spatele vorbelor decât mult mai târziu, poate nici atunci complet. Varvara a mai trăit câțiva ani, dar sora ei o pierduse deja, se înstrăinase când s-a întors din țara de departe, îmbrăcată ca o cucoană. Se schimbase, renunțase la tradiții, la ce le ținea împreună mai mult decât legătura de sânge. Între mine și bulgăroaicele mele poate sunt diferențe foarte mari, dar în amintirea lor țin la unele obiceiuri. Oricât de mărunte ar părea, oricât de golite de conținut într-un sat care s-a alipit orașului, încă mă leagă de ele și de comunitate.