Bibița

Plâng atârnată de fereastră, degetele cu care strâng cât pot de tare pervazul mi s-au albit. Urlu cât mă țin puterile, înălțată pe vârfuri ca o balerină pe poante încerc să văd cât mai bine lumea de afară. Țip ca un copil părăsit după bunică-mea, iar ea grăbește pasul prin curtea mohorâtă, aproape fuge, fără să se uite înapoi, deși îi strig să se întoarcă, să nu plece, să nu mă abandoneze. Nu mai văd dincolo de poarta pe care a închis-o în urma ei, dar rămân agățată și o lungă perioadă nu mă poate lua nimeni de la fereastră. Suspin și privesc rațele împrăștiate prin curte ca niște pietroaie albe și câinele care fuge fără rost dintr-o parte în alta, cu labele pline de noroi. Târziu, mă întorc la mama prea ocupată cu bebelușul, la jucăriile împrăștiate pe covor și revin în lumea asta nouă, în care ne-am pripășit după ce ai mei s-au certat cu bunica maternă și au hotărât să ne mutăm la ceilalți bunici. Sunt prea mică să înțeleg că universul se poate destabiliza cât ai clipi și mi se reproșează că m-am obișnuit să fiu cocoloșită. Mama spune că bunica mi-a scos cornițe cu care împung, deși mă pipăi pe frunte și o simt netedă. E drept că bunica vine o dată la două săptămâni să mă vadă, dar stă prea puțin și, de fiecare dată când pleacă, spune că trebuie să ajungă repede la Bibița. Cum îmi amintesc de Bibița, încep iarăși să plâng, mă lungesc pe covor și mă smiorcăi minute întregi, spre disperarea mamei care crede că mi se pune din senin și nu știe ce să îmi mai facă. Nici nu știu care sentiment sfredelește mai tare: dorul de bunica sau gelozia pe Bibița de nicăieri apărută, pentru care bunica mă lasă baltă și pleacă aproape în fugă să o întâlnească.

Câțiva ani de la această amintire timpurie, mi-am imaginat-o pe Bibița ca fiind o fetiță întotdeauna cuminte, fără capricii și cu genunchii intacți. Am îmbrăcat-o într-o fustă roșie care se învârtea grațios în jurul ei, am ținut-o tot timpul curată și apretată ca scoasă din cutie. Bibița se juca liniștită cu păpușile, nu jocuri băiețești, nu țurca, fotbal sau pâinile. Bibița nu a căzut din copac, nu a mușcat vreodată alt copil, nu s-a bătut, nu a făcut păduchi, nu a plecat la gârlă fără să spună, nu s-a dat prea tare în leagăn. Împinsesem lucrurile atât de departe încât, atunci când ceva nu-mi reușea, cum ar fi să-mi închei corect cardiganul, unind fiecare nasture mărunt cu gaica lui, mi-era ciudă că Bibiței îi ieșea impecabil. Buclele și codițele de la h și b mic de mână, strugurii modelați din plastilină, unghiile neroase, muștele cusute pe etamină trebuie să fi fost duse la perfecțiune de Bibița.

Destul de târziu am aflat cu șoc, dar și cu ușurare că Bibița - fetița ideală era o intersecție pe o șosea de pământ care străbătea lunca și de unde bunică-mea lua autobuzul spre satul ei de pescari.

Poate amintirea din copilăria mică și non-prietena mea imaginară m-au condus la fascinația pentru numele locurilor și pentru istoria pe care o păstrează, atunci când nu mai este piatră care să o spună și nici om care să și-o mai amintească. Bibiță a fost numele unui morar a cărui moară a ars violent după primul război mondial. Au rămas pietrele uriașe pe care nu le putea mișca nimeni. Au stat acolo încremenite încă o jumătate de secol, suficient cât să îi dea locului un nume. Poate de atunci tot caut o logică, o istorie și o poveste în orice denumire. Nu toate au. Stau pe strada Nuferilor, unde nu crește nici un nufăr și nici nu ar avea cum, iar de aici dau în Florilor, unde nu sunt flori, dar cresc mulți aluni. După aderarea României la Uniunea Europeană, s-a cerut ca ulițele satelor să primească nume. În loc să se păstreze numele vechi - la deal, la vale, la șosea, la puț, la moară, la biserică, la Nuțu a lu' State Chioru și așa mai departe - a început o frenezie onomastică în care a plouat cu nume de floricele, copăcei și păsărele de parcă am fi un popor de copilași de clasa întâi. Chiar și în oraș lucrurile stau asemănător, avem strada Filomelei - ceea ce nu-i neapărat rău întrucât te trimite la dicționar, dar nici lămuritor pentru că filomela are mai multe semnificații - strada, ulicioara și fundătura Plopilor, pe niciuna nu sunt plopi și doar câteva denumiri sunt rupte din istoria orașului. Acele locuri au nume vechi, ale căror înțelesuri te duc cu mult timp în urmă, în istoria unui târg care era kaza la granița Imperiului otoman. Astfel avem Ceairul - care înseamnă luncă, pășune, loc pentru pășunat caii și a fost cândva islaz al orașului; Ramadanul - fostul ostrov al orașului își are numele de la luna a noua din calendarul musulman, luna postului și sărbătoarea cea mai importantă; Veriga, ajuns lac după ce a fost braț al Dunării, este denumit după cuvântul turcesc pentru lanț; ostrovul Cioroiu, unde astăzi sunt depozitele paralelipipedice și plictisitoare ale zonei libere, a fost cândva un sătuc otoman pe care locuitorii lui îl numeau Garga-Adassi, adică insula ciorii; nu în cele din urmă, dacă mergi pe strada Tabiei - din tabya, adică redută, fortificație - și ai curajul să cobori prin lăstărișul înțesat de gunoaie, ai ajuns la rămășițele zidului medieval care apăra orașul.

Oricât de inutilă mi s-a părut scurta existență a Bibiței - faptul că trăia în imaginația mea, nu o făcea mai puțin reală - tot m-a învățat ceva. Și sunt sigură că, dacă ar fi crescut, am fi mers împreună prin hățișuri, pe ostroave, pe coclauri, poate am fi luat la pas vechi străzi vechi turcești și ne-am fi împrietenit.