Toți copacii tâmplarului

Bancul de lemn lustruit de mii de atingeri ocupa tot atelierul, da roată pereților, sprijinit pe picioarele-i masive. De marginea bancului se prindeau din loc în loc menghine cu sfredele de dimensiuni diferite. Pe cele libere le învârteam până amețeam, celelalte țineau strâns între fălci tot felul de lemnișoare și mecanisme. Înșirate lângă uși, se odihneau piesele finisate, în așteptarea proprietarilor. Polițe și dulapuri decorative pe care gospodinele le găteau acasă cu dantele lucrate în igliță și ceșcuțe de cafea din setul primit la cununie, mese care strângeau toată familia la zile de sărbătoare, scăunele pentru copii, scaune cu spătar și jilțuri legănătoare în care să ațipească bunicile, câte un garderob lucios cu interior mirosind amețitor a lac proaspăt. Pe toate le adulmecam, le mângâiam și le știam încă de când erau în stadiul de idee.

Clienții tâmplarului veneau să comande ferestre cu cercevele solide, uși care să se închidă perfect, geamlâcuri pentru verande și tronuri pentru somnul cel lung. Așa le spuneau. Tronuri. Astea mă înspăimântau, mi se păreau rău-prevestitoare, niște spectre care umbreau amenințător viața pașnică a celorlalte obiecte, le voiam plecate cât mai repede din paradisul atelierului. Oamenii le luau acasă, le urcau în poduri sau le depozitau prin magazii și uitau de ele cu anii, până când le sosea ceasul. Al tâmplarului nu se deosebea cu nimic de celelalte, nu-l făcuse cu înflorituri sau traforaje, nu-l împodobise în nici un fel. Îl făcuse și gata, apoi îl înghesuise între două butoaie cu tărâțe, cu capacul pus, să nu-și facă vreo găină cuib, deși imaginea câtorva puișori eclozați în coșciugul tâmplarului mi se păruse o metaforă excelentă. El izbucnise în râs:
- Și să miros a ouă clocite pe lumea cealaltă? Și a găinaț? Ia, mai bine ține mătăluță de scândura asta. Ține drept, nu mișca, să nu iasă strâmb scrânciobul.

Înjgheba jucăriile în pauze, cu creionul după ureche, fluierând încetișor. Căsuțe din resturi de lemn, cetăți din cuburi, leagăne și balansoare, cărucioare pentru păpuși, carturi pentru băieții vecinilor. Unele erau de concepție proprie, adaptate clientului, într-una din primele poze împing un antemergător făcut de el. Râd știrb dintre petele de zăpadă, pășesc șovăielnic și pumnii mici sunt încleștați pe vergeaua din lemn. Îmi dăduse un sprijin cu care să explorez lumea.

În entuziasmul meu, aș fi vrut să iau toate jucăriile, dar acestea mergeau să bucure copiii mici din alte familii și apoi, tu ești mare, îmi spunea, cuburi ai la discreție, pune mâna și fă-ți singură, doar ești nepoată de tâmplar, ești mai presus de ucenică, tu ai asta în sânge.

Avea zeci de ucenici ca mine, nu gonise vreodată nici un copil venit să îi ceară scândurele, cuie sau clei. Îl descosea până afla ce are în minte, îl punea la banc și îi arăta cum se face, chiar dacă îi lua de trei ori mai mult timp.

Lasă-l să simtă mândria muncii lui, a lucrului ieșit din mâinile lui. De nu știe, îl învăț, de nu poate, îl ajut.

Copiii se întorceau în zilele următoare să își definitiveze lucrarea. O șlefuiau, o perfecționau și, de fapt, odată intrați în atelierul bunicului, nu mai plecau. Prindeau rădăcini și creșteau acolo. Se întorceau mereu pentru sfaturi, veneau să fie îndrumați, veneau să fie ascultați. În mirosul proaspăt de rumeguș, în hârșâitul rindelei, tâmplarul planta semințe din care îi creșteau copăcei. Îi hrănea cu timp din timpul lui și se bucura când îi vedea că înfloresc.