Bordo

Roșu adânc, roșu puternic, mai intens decât picătura de sânge care se ițește când smulgi coaja de pe o rană. Cred că se numește bordo, nu mă pricep la culori, în orice caz nu le știu așa cum le știe mama. Lumea ei seamănă cu coșul pentru cusut în care îi dorm ordonate pe nuanțe firele de mătase, mohairurile și moulineurile. Acolo unde eu văd roșu închis sau deschis, ea le pune nume complicate pe care nu le pot asocia cu nimic: cinabru, stacojiu, fucsia, carmin, nacarat, capucin, cardinal, vermilion. În serile de iarnă, după ce termină de cusut, mă pune să țin palmele depărtate una de alta, cu degetele aliniate, doar degetul mare este înfipt în sus, spre tavan. Apuc între ele un petic de aer, iar mama îmi rulează pe muchiile palmelor fire care umplu spațiul imaginar cu culori. Ceasul de pe masă ticăie egal la fiecare deplasare sacadată a secundarului și, în încercarea de a ține palmele nemișcate și să nu stric ghemele mamei, urmăresc să prind pe cadranul ceasului momentul când minutarul se urnește și timpul se scurge palpabil. Când nu mai pot, încep să mă foiesc și ordinea lucrurilor se strică. Mama îmi reproșează că nu pot sta locului nici măcar o clipită. Clipita e mai scurtă decât clipa, așa cum bordo e mai adânc decât roșu simplu.

Nici măcar nu există roșu simplu, îmi spun în timp ce mă aplec să adun de pe trotuar câteva petale care mi-au căzut din poală. Trandafirii de pe aleea noastră sunt de culoare bordo. Înfloresc prima dată în mai și doar atunci le dăm voie să fie, îi lăsăm pentru frumusețe. Mama aduce o foarfecă și taie florile cu coada cât mai lungă, după care le aruncă în iarba măruntă de lângă trotuar. Apoi se așază în genunchi lângă trandafirii tăiați de parcă i-ar ruga de iertare, îi apucă delicat de codițe și le curăță ghimpii cu un cuțitaș. Vine cu brațul plin și încarcă toate vazele din încăperi. Așa ajunge vara la noi, când acasă miroase a trandafiri și orez cu lapte.

Trandafirii mai înfloresc o dată la sfârșitul școlii. Mama îi retează de parcă i-ar decapita, scurt, sub cupola îmbobocită. Aduce rămurele de brad și își scoate coșul pentru cusut în care are un ghem de ață mai trainică. Îmi face o coroniță prea mare pentru capul meu de copil, a cărei greutate mă obligă să o port pe o parte, ca pe o bască franțuzească. Din cauza coroniței bogate apar în toate pozele de sfârșit de an tensionată, cu gâtul țeapăn și mi se pare că arăt ca o prostănacă. Pe drum, mama îmi duce coronița, florile ușor ofilite se ascund printre faldurile ample ale fustei ei și lumea nu prea observă că am fost și anul acesta premiantă. O lasă afară, într-un cinghel de sub fereastră, unde agață la uscat buchete de lavandă sau ciorchini de pești eviscerați. Până spre toamnă trandafirii pălesc până ajung ca ciulinii de pe câmp, coronița întreagă prinde culoarea frunzei uscate și păianjenii o locuiesc în cuiburi din pânze subțiri. După un timp dispare, dar eu nu cred că o aruncă pur și simplu, poate o duce lângă celelalte. Nu vorbim niciodată despre celelalte coronițe, teancul de opt puse una peste alta direct pe podeaua de lemn a podului, așa cum nu vorbim aproape deloc despre el. Dacă nu ar fi amintirile mele voalate ca niște filme vechi, presărate ici colo cu secvențe clare, nici nu aș fi sigură că a existat. Un râs încadrat de o claie blondă, degete care mă gâdilă, mingea cu buline albastre pe care mă antrena să o prind pe bucata de iarbă de la colțul casei, ghiozdanul zăngănindu-i în spate când intra pe poartă și fugea spre mine să mă ia în brațe. Apoi nimic, într-o zi au dispărut amândoi. El nu s-a mai întors niciodată, iar mama a rămas mamă doar pe jumătate.

Trandafirii bordo au înflorit deja pentru a doua oară, anul acesta facem mai devreme tura de sirop, iar siropul este și treaba mea. Dimineața devreme mă apuc să smulg fără milă petalele, jupuind căpățânile rotunde ale trandafirilor și le înghesui în poala rochiei până se face cât un săcutei. Țin pânza colorată a volanelor strânsă sub bărbie și merg în chiloți până la bucătărie. Merg cu grijă pe trotuarul răcorit de noapte, conștientă de încărcătura prețioasă. Mama mă așteaptă, spală sticlele pentru sirop răsucind în interior o perie cu mâner lung care le umple cu spumă albă și apoi le aruncă într-o găleată cu apă. Sticlele bolborosesc, plutesc puțin și se scufundă. Răstorn petalele pe mijlocul mesei și le îmbrățișez, cu obrajii scufundați în catifeaua colorată. Mama se șterge pe mâini de poalele șorțului, mă mângâie pe cap și îmi așază câteva petale bordo în păr.
- Atâtea ajung pentru o coroniță, una doar pentru tine, nu crezi? Din restul mai bine facem sirop. Îți place mai mult, așa-i?

Mă uit în ochii ei verzi și pentru o clipită văd dansând fantoma unui zâmbet uitat.