Număr fără să mă grăbesc, las între cifre un interval greu de definit fără ceas, egal cu cât cred eu că durează o secundă. Crescător, întotdeauna număr crescător, doar și substanța injectată urcă, crește în venă, invadează sângele globulă cu globulă, picătură cu picătură până atinge inima, apoi se împrăștie în sistemul nervos, creier sau măduva spinării, treaba ei pe unde se aciuiază și de unde își joacă rolul de a mă rupe de o realitate pe care nu este bine să o trăiesc conștient. Niciodată nu număr descrescător, prea ar suna a final countdown iar eu, după ce echipa asta de necunoscuți în halate face ce are de făcut, vreau să-mi reiau numărătoarea. Să număr mai departe orice am chef. Câți fulgi de zăpadă s-au prelins pe fereastră la prima ninsoare, câte fructe a legat pomul meu exotic plantat în urmă cu două primăveri, câte zile mai sunt până la vacanță, în câte ore plec de la birou, peste câte minute răsare soarele din mare. Îmi place să număr, unele numărători sunt de rutină, pe când altele sunt excepționale, iar aceasta intră la ultima categorie, o numărătoare atât de rară încât m-am mai întâlnit o singură dată cu ea. Cred că am adormit la "cinci", îmi promisesem că orice ar fi, voi relua numărătoarea fix de unde am rămas, cât de repede voi putea, chiar din primul moment de conștiență.
Întâi am încercat să îmi dau seama dacă este zi sau noapte, dar ferestrele erau opacizate de jaluzele bej, înalte până în tavan, care funcționau ca un paravan, ca niște ochii închiși spre exterior. Trăiam în burta salonului, de fapt asta a fost prima revenire a conștienței, am verificat că trăiesc, chiar dacă luasem forma unui exemplar din altă specie, ceva ca o meduză, sau nu, mai bine o caracatiță din care creșteau tot felul de tuburi. Am încercat să le număr și p-astea, patru tuburi tentaculare, plus brațele și picioarele proprii, mi-a rezultat că aș fi octopod. Când m-au adus în interiorul vătuit al salonului, m-au mutat pe pat și au strigat la mine să nu cumva să adorm. Niște necunoscuți care insistau să țin ochii deschiși, iar mie îmi era cumplit de somn. Nu aveam nici un motiv să-i ascult, somnul mă ademenea în adânc, pleopele se lăsau grele și atunci o voce feminină m-a întrebat ce mai face fiica mea. I-a spus pe nume, numele atât de drag a fost ancora mea. M-am forțat să deschid ochii și, tulbure de tot, am distins un chip cunoscut. Am și un fiu, i-am răspuns gâjâit, iar ea râs, da, știu că ai, nu închide ochii, haide, spune-ne ce îți fac copiii. Le-aș fi povestit, oh, câte aveam să le spun, ce copii buni sunt, chiar dacă nu tot timpul, cât de infinit se iubesc și cum se ciondănesc necontenit, dar un tub-tentacul îmi ieșea din gât și îmi astupa vorbele. Șase, am șoptit numai pentru mine și am așteptat cât credeam că durează o secundă. Șapte, am spus apoi abia auzit, și am continuat să număr în gând, cu ochii larg deschiși. Numărătoarea mea spărgea liniștea profundă a salonului. Să nu ne imaginăm o tăcere perfectă și odihnitoare, ca atunci când te bagi cu capul sub apă și numeri cât îți poți ține respirația. La capul meu un monitor țiuia supărător a mașinărie, nu era deloc genul de zgomot pe care-l doream, aș fi vrut tumult asurzitor de viață, vuiet puternic uman ca pe o stradă aglomerată sau ca la un concert rock, șoapte și strigăte, râsete și hohoteli, pași, tropăieli, așadar numărătoarea pe care o auzeam numai eu disipa și umaniza liniștea salonului, chiar dacă într-un singur sens, de la mine spre exterior.
Târziu, când ajunsesem cu numărătoarea destul de departe, o vibrație familiară m-a întrerupt. Telefonul. Am bâjbâit pe lângă pat. Un e-mail, cineva mă căuta. M-am apucat să-mi fac selfies. Ciudat, mi s-a părut că îmi ieșeau bine, chiar eram drăguță, deși cu ceva de extraterestru sau, mai bine zis, de ființă revenită printre oameni. Din puseul narcisistic m-au întrerupt doi bărbați care au intrat în salon și au început cu voce tare să facă planuri de recompartimentare. Ce pereți să spargă, cum să izoleze, cum să configureze fluxul pentru Covid și cât timp să închidă secția de terapie intensivă. Atunci a dat buzna realitatea, s-a năpustit spre mine. Uitasem de covid, de comunicatele de urgență, uitasem de străzile pustii și de cât de straniu este afară. Strange days, mi-a șoptit creierul, iar eu l-am completat "have found us", și am continuat să lălăi pe interior, cu fericirea celui care mai are multe de numărat:
"Strange days have tracked us down
They're going to destroy
Our casual joys"[i]
Întâi am încercat să îmi dau seama dacă este zi sau noapte, dar ferestrele erau opacizate de jaluzele bej, înalte până în tavan, care funcționau ca un paravan, ca niște ochii închiși spre exterior. Trăiam în burta salonului, de fapt asta a fost prima revenire a conștienței, am verificat că trăiesc, chiar dacă luasem forma unui exemplar din altă specie, ceva ca o meduză, sau nu, mai bine o caracatiță din care creșteau tot felul de tuburi. Am încercat să le număr și p-astea, patru tuburi tentaculare, plus brațele și picioarele proprii, mi-a rezultat că aș fi octopod. Când m-au adus în interiorul vătuit al salonului, m-au mutat pe pat și au strigat la mine să nu cumva să adorm. Niște necunoscuți care insistau să țin ochii deschiși, iar mie îmi era cumplit de somn. Nu aveam nici un motiv să-i ascult, somnul mă ademenea în adânc, pleopele se lăsau grele și atunci o voce feminină m-a întrebat ce mai face fiica mea. I-a spus pe nume, numele atât de drag a fost ancora mea. M-am forțat să deschid ochii și, tulbure de tot, am distins un chip cunoscut. Am și un fiu, i-am răspuns gâjâit, iar ea râs, da, știu că ai, nu închide ochii, haide, spune-ne ce îți fac copiii. Le-aș fi povestit, oh, câte aveam să le spun, ce copii buni sunt, chiar dacă nu tot timpul, cât de infinit se iubesc și cum se ciondănesc necontenit, dar un tub-tentacul îmi ieșea din gât și îmi astupa vorbele. Șase, am șoptit numai pentru mine și am așteptat cât credeam că durează o secundă. Șapte, am spus apoi abia auzit, și am continuat să număr în gând, cu ochii larg deschiși. Numărătoarea mea spărgea liniștea profundă a salonului. Să nu ne imaginăm o tăcere perfectă și odihnitoare, ca atunci când te bagi cu capul sub apă și numeri cât îți poți ține respirația. La capul meu un monitor țiuia supărător a mașinărie, nu era deloc genul de zgomot pe care-l doream, aș fi vrut tumult asurzitor de viață, vuiet puternic uman ca pe o stradă aglomerată sau ca la un concert rock, șoapte și strigăte, râsete și hohoteli, pași, tropăieli, așadar numărătoarea pe care o auzeam numai eu disipa și umaniza liniștea salonului, chiar dacă într-un singur sens, de la mine spre exterior.
Târziu, când ajunsesem cu numărătoarea destul de departe, o vibrație familiară m-a întrerupt. Telefonul. Am bâjbâit pe lângă pat. Un e-mail, cineva mă căuta. M-am apucat să-mi fac selfies. Ciudat, mi s-a părut că îmi ieșeau bine, chiar eram drăguță, deși cu ceva de extraterestru sau, mai bine zis, de ființă revenită printre oameni. Din puseul narcisistic m-au întrerupt doi bărbați care au intrat în salon și au început cu voce tare să facă planuri de recompartimentare. Ce pereți să spargă, cum să izoleze, cum să configureze fluxul pentru Covid și cât timp să închidă secția de terapie intensivă. Atunci a dat buzna realitatea, s-a năpustit spre mine. Uitasem de covid, de comunicatele de urgență, uitasem de străzile pustii și de cât de straniu este afară. Strange days, mi-a șoptit creierul, iar eu l-am completat "have found us", și am continuat să lălăi pe interior, cu fericirea celui care mai are multe de numărat:
"Strange days have tracked us down
They're going to destroy
Our casual joys"[i]
[i] Strange Days, The Doors