Pe malul românesc se vede o singură clădire sinistră, al cărei stil brutalist-industrial mânjește cu beton gri armonia dintre apă și pădure, câteva bărci abandonate pe un dâmb de nisip și, cât cuprinzi cu ochii, lunca orbită de soare. Pare pustiu malul nostru privit de aici, așa a fost de când mă știu, ei, cocoțați pe canionul lor pietros, se aprindeau noaptea ca o constelație. Noi, cuibăriți în praful câmpiei, cu ochii la orașul lor luminat feeric, în fiecare seară când regimul comunist ne lăsa fără electricitate în spiritul economisirii resurselor unei țări căreia minerii îi dădeau zi de zi tot mai mult cărbune și depășeau planul cincinal până să îl înceapă, grație îndrumărilor oferite cu generozitate de întâiul miner al țării.
Țin orașul printre primele amintiri, îl vedeam ca pe un far călăuzitor, în nopțile în care nu dormeam acasă mă neliniștea cerul lipsit de prezența luminoasă a orașului. Stelele mi se păreau reci și îndepărtate, prea palide și lipsite de umanitate. La întoarcere, așteptam asfințitul și mă așezam să privesc orașul ca pe un spectacol. Pe măsură ce lumina zilei scădea, încercam să ghicesc ce se află în spatele formelor lui urbane, să-mi imaginez cine trăiește în clădirile mai înalte sau mai scunde, cum arată bunicii care urcă greoi scările, cum se joacă copiii care îi umplu străzile cu râsete. Se aprindea câte o luminiță, treptat orașul începea să strălucească, abia când steaua din vârful turnului de televiziune clipea clar, ca un semnal, mă linișteam. Eram acasă, iar acasă înseamnă pentru mine silueta acestui oraș străin, care ne privea prietenos de peste Dunăre.
Mult timp am rămas așa. Fiecare oraș cu malul lui de fluviu, cu obiceiurile lui, cu limba lui, deși noi buchiseam conștiincioși subtitrările de la filmele lor, încercând să descifrăm sensul ascuns printre chirilice. Și desenele animate de la opt fără zece, emisiunea pentru copiii bulgari paralelă cu lumea copiilor-pionieri români, Studio X în care se mai strecurau filme cu scene de sex, pe care le priveam cu ochii măriți, gata să sar ca un arc și să închid televizorul de la buton la orice mișcare ce venea din camera părinților. M-au crescut și în adolescență, când și noi, și ei ne eliberasem de comunism, dar Dunărea încă ne separa cu rigurozitate. Mi-au pus muzică de la posturile lor de radio, muzica cu care mă identificam și era atunci o parte importantă, colosală din viață. Uitasem de acest fir invizibil care m-a legat de oraș, uitasem de muzica pentru care am venit la teatrul de vară.
Din ziua aceea de iarnă, în care am intrat ținîndu-ne de mâini în Uniune, când orașele s-au revărsat unul într-altul, curioase să se știe mai bine, relația mea cu malul celălalt al Dunării s-a schimbat radical. Am început timid cu cumpărături necesare, am lărgit aria la cafenele și restaurante pentru lutenitsa, banitsa și taratorul lor, apoi în excursii de o zi sau două prin împrejurimi, care ne duceau din ce în ce mai departe, spre văile cu miros de trandafiri. M-am familiarizat cu istoria și cultura lor, mi-am descoperit rădăcini la ei, m-am simțit acasă, am învățat să salut și să nu dau greșit din cap a încuviințare, dar la muzică nu m-am mai gândit deloc. Până zilele trecute când am scormonit internetul pentru o idee de weekend și mi-am amintit că ei au operă. De ce nu, mi-am spus, muzica este un limbaj universal, numai spectacole peste vară să fie.
Amfiteatrul nu este mare, valul de scaune colorate curge în cascadă și se proptește într-o scenă pe care pare improbabil să încapă o orchestră simfonică, un cor și o trupă de rock. Scaunele sunt încă goale, cu toată plimbarea noastră am ajuns printre primii și se pare că suntem singurii români. Când încep rockerii să se strângă la concert, cei mai mulți sunt din zona maturității coapte spre seniori, zici că urmează să ne facă proceduri de rejuvenare pe gratis sau măcar cu reducere pentru pensionari. Păr alb, riduri, picioare cu varice și degete cu monturi, unii cu nepoțeii de mână, alții însoțiți de adolescenți timizi, care se tem că locul lor nu mai este alături de părinți la un concert în care se va cânta muzică veche de cel puțin 30 ani, iar trei decenii înseamnă mult când ai 15-16 ani.
"They say rock is dead?" se întreabă trupa rock Kikimora, orchestra simfonică și corul Operei de Stat din Ruse și, de la primele acorduri, rockul răzbate viu, este nemuritor. Led Zeppelin, Queen, Bon Jovi, Uriah Heep și alții, într-un repertoriu ales astfel încât să atingă cât mai multe suflete rămase tinere sub părul grizonant. Spectatorii știu versurile, le cântăm, dar dansăm întâi reținut, din stând pe scaune, dăm din umeri și din mâini, nu ne ridicăm noi cu una, cu două, ne cam dor șalele, ce naiba! Solistul se descurcă minunat cu registrele diferite ale repertoriului, corul cântă și dansează în egală măsură, cei din orchestră se bucură de muzică, Kashmir sună colosal și aplaud îndelung, deși nu am nici cea mai vagă idee ce se vorbește între piese cu publicul. Inima spectacolului este dirijorul, un bărbat tânăr în teniși, jeanși roșii și frac, care sare și dansează atât de înflăcărat pe podiumul de pe care dirijează, încât îl transformă într-un fel de trambulină elastică care pare gata să cedeze în orice clipă. Dimitar Kosev a reușit să unească într-un tot armonios o trupă rock cu o orchestră simfonică și e vizibil că în spatele acestei idei s-a pus multă pasiune care transpare pe scena neîncăpătoare a teatrului de vară din Ruse, se varsă din dinamismul cu care dirijorul cu carismă de star rock coordonează corul și orchestra și ajunge nediluată la spectatori.
Concertul îmi dă impresia unui diamant într-omontură care nu-l lasă să fie bijuteria perfectă, scena prea mică, spațiul nepotrivit ca acustică și aparatura de sonorizare care ar fi putut avea o calitate mai bună, dar mă bucur că sunt în public printre bulgarii aceștia care cântă în gura mare Highway to Hell și-au dau lacrimile când orchestra glumește și interpretează acorduri din Аз съм Сънчо[1].
Am plecat după câteva bisuri dezlănțuite, cu o stare de confort interior care mi-a rămas zile întregi, am trecut podul peste Dunărea vlăguită de secetă și, chiar dacă am ajuns noaptea târziu, am mai rămas un pic în fața porții. De acolo am căutat cu privirea orașul de pe malul celălalt. Rusciukul sclipea binevoitor în întuneric, ca dintotdeauna, de când silueta lui luminoasă îmi transmite că sunt acasă.
[1] Eu sunt Suncho - generic muzical de animație la începutul și la sfârșitul emisiunii de seară pentru copii de la televiziunea bulgară, din anii '80