Polina

Știu exact anul cînd am cunoscut-o. Trebuie să fi fost atunci când buldozerul s-a oprit la capătul străzii deodată cu respirația oamenilor. Un bărbat cu șapcă se apropia fluturând o hârtie. Încerca să fugă printre dărâmăturile din care țâșneau bare de fier, pereții căzuți și gardurile trântite la pământ. Făcea pași mari, era gras și transpirat, se vedea pe cămașa pătată de umezeală la subsuori. Oamenii veniseră să-și ia adio de la casele lor, străzile vecine căzuseră una câte una, în mai puțin de două săptămâni. Bunică-mea le povestea unor femei că visează de multe nopți același vis căruia nu îi găsește sensul: o doamnă îmbrăcată în rochie lungă, gătită ca de nuntă, stă în fața porții și sună dintr-o talangă de aramă, ca acelea pe care le poartă la gât vacile. Femeile o ascultau cu mâinile la gură și încercau să descifreze semnul din visul bunicii, nu ca bunicul care își pierdea interesul după primele cuvinte și pleca bombănind.

Bărbatul a schimbat câteva vorbe cu buldozeristul, care s-a urcat în cabină, a ridicat botul căscat al mașinăriei, a dat cu spatele, și s-a pierdut printre dărâmături. Așa a rămas strada noastră în picioare, ca printr-o minune pe care bunica tot încercase să o anunțe cu săptămâni înainte, dar nimeni nu o ascultase. Vecinii au stat mult timp strânși unul în altul și au așteptat să se întoarcă buldozerul. Bărbatul gras plecase fără să le adreseze vreo privire măcar, grăbise printre dărâmături cu pașii lui mari de parcă îi era frică sau îl gonea cineva de pe urmă. Abia spre seară oamenii s-au desfăcut unii de alții și s-au împrăștiat prin case. Erau pustii, golite de lucruri și de viață, dar rămăseseră în picioare. La începutul verii, când a sosit vestea că nu-i mai demolează, au început să se mute înapoi. Și-au plantat cu întârziere legume în grădini, au văruit, și-au cărat acasă mobila de pe unde o duseseră. Unii și-au adus animalele pe care le dăduseră în îngrijire rudelor de la țară, dar cei mai mulți le mâncaseră într-un fel de ospețe cu păsări și porci fripți la care participau toți vecinii. Soseau triști ca la înmormântare și plecau hăulind după miezul nopții, gata să o ia de la capăt, în ziua următoare, la altă casă.

Rămăsese un mister ordinul de anulare al demolării și fiecare avea o teorie pe care o împărtășea celorlalți cu cât mai multă elocvență. Bunica avea și ea tabăra ei de vecine pe care le convinsese că femeia din visul ei era măicuța Domnului, chiar dacă purta rochie de nuntă cu despicătură pe o parte. Acum își amintea mai bine tot felul de amănunte din visul prevestitor, cum avea măicuța părul aranjat în onduleuri strânse, cu o diademă mică pe frunte și cercei cu câte o perlă. Tocmai d-aia se îmbrăcase luxos, să le anunțe că nu urma să se întâmple ceva rău, dar ele, ca proastele, în loc să se încreadă în mare-i puterea Lui, își destrămaseră gospodăriile la care munciseră o viață și acum luau toată munca de la început.

Bărbații credeau că, pur și simplu, nu avusese rost să lungească orașul de blocuri pe direcția străzii noastre, până și nenorociții de comuniști își dăduseră seama. Mult timp suferiseră oamenii că stau chiar la margine și de la ferestrele lor se vede lunca cum coboară în brațele Dunării, dar uite că acum exista și un avantaj să fii la periferie. Solul este nisipos, cum să construiești blocuri acolo? Dacă sapi și tot sapi, dai numai de chișai, un fel de nisip prăfos care nu ține nimic la suprafață. D-aia și casele lor mici erau alunecate ba pe o parte, ba pe alta, cu pereții plini de crăpături. Imposibil să țină solul de la noi un bloc, unei clădiri cu greutate atât de mare îi trebuie fundație zdravănă.

Polina a apărut pe stradă la începutul vacanței, fără să aibă curajul să se bage în jocurile noastre. Băieții mai mari își dădeau coate, căci sub tricoul Polinei se ridicau deja mugurii sânilor și unul mai nesimțit a încercat să o ciupească. Ea nu s-a apărat, a stat cu ochii în lacrimi și, când a prins momentul, i-a trântit iubărețului un scuipat mut direct pe buze. De atunci o strigau Pulina-găina, dar ea nu renunța să ni se alăture și să privească grupul, stând cocoșată, cu brațele încrucișate pe piept. Uneori se așeza pe vine și se juca înșirând crenguțe în forme geometrice din ce în ce mai complicate, dar dacă vreo fată se arăta curioasă de aranjamentele ei, strica repede totul cu o mișcare a mâinii și rămânea tăcută, cu capul în jos. Cineva a venit cu ideea ciudată că nu știe bine românește, după nume ar fi trebuit să ne dăm seama că o fi rusoaică sau bulgăroaică. Băieții mai țopăit o vreme în jurul ei, strigându-i aleatoriu cuvinte învățate de la televiziunea bulgarilor, apoi au lăsat-o în pace.

Spre sfârșitul verii m-am trezit cu ea în curte, în ușa bucătăriei de vară, când bunică-mea se hotărâse să facă ciulama de porumbei. Eu eram cocoțată pe scară cu un lighean în brațe și bunica în pod, le rupea capetele porumbeilor și-i arunca în lighean. Așa se sacrifică porumbeii, tragi și răsucești dintr-o singură mișcare, apoi se curăță de pene fără să mai fie scufundați în apă fiartă. Doar din pieptul porumbelului înțelegi ceva, pulpele mici cât niște degete se mai pun la supă, dacă sunt mai mulți. Noi aveam mulți, cuibăreau în pod și nici că plecaseră când toate casele fuseseră golite pentru demolare. Polina se uita în gura podului și mi-a luat ligheanul din mâini, să mă pot da jos de pe scară. S-a așezat cu ligheanul în brațe, direct pe trotuar și a început să alinieze porumbeii trup lângă trup. Apoi le-a pus capetele cât mai aproape de gâturile însângerate, formând un ansamblu de balet sinistru. Plângea pe mutește peste capetele cu ciocurile ușor întredeschise, cât să se vadă limbile roz, ascuțită ca niște săgeți. Cred că m-a luat un râs nervos sau poate am vomitat, nu-mi mai amintesc, bunică-mea reteza din fașă astfel de sensibilități.

De atunci nu am mai văzut-o pe Polina, tatăl ei a vândut casa în care au stat în vara aceea. Rar am mai trecut pe strada cu case strâmbe prin curțile cărora creșteau vrejuri de roșii urcate pe araci. S-a transformat într-un cartier de vile de la mansardele cărora poți vedea cum lunca își unduiește valurile de ierburi uscate. Aș fi uitat-o, dacă n-ar fi peste tot porumbei și guguștiuci care să uguie în fiecare primăvară. Poveștile lor de amor și giugiuleala din peisajul urban poate le par altora simpatice, mie îmi amintesc de baletul oribil prin care Polina încerca să-i învie sau măcar să-i facă să pară vii.