lupul alb din vis

Când am lansat, acum trei ani şi ceva, Atelierul, el a fost gândit ca un spaţiu intermediar între atelierul scriitorului şi textul finisat, gata de editare. Între timp, dinamica proprie a îndepărtat această secţiune de textul literar, propriu zis, spre articolul de diverse nuanţe, devenind mai degrabă un Jurnal de web.

Dar ne face plăcere, mereu, să revenim la vechile obiceiuri şi să oferim spaţiul Atelierului celor care fac literatură, iar un debut absolut este chiar un motiv de bucurie.

Veţi fi primii cititori ai unor texte pe care le-am adunat într-o rubrică nouă: „iubirea mya din absurd”. Nu ştim încă dacă Sebastian Oprea va deveni scriitor, dar noi ne-am asigurat: dacă într-o zi se va vorbi despre el, sigur se va şti că a debutat în ziua de 15 decembrie 2005, la Liternet. Puţin înainte de Crăciun.

Sebastian are vârsta PC-ului şi de aceea lumea lui este o combinaţie între virtualul clasic (visul) şi virtualul secolului 21 (spaţiul închis-deschis de computer), el vorbeşte prin email-uri, destinate unei fete-femei (poate o entitate virtuală, ea însăşi) care zboară, cu multă detaşare, între lumile lui.

Vă invităm să călătoriţi prin cuvinte lui, să visaţi, să trimiteţi email-uri la adrese imaginare, care ajung însă cu adevărat.

---

Dragă Mya,

Stăteam aseară întins, aproape adormit de o sesiune tulburătoare, dar în sens fizic, nu psihic şi îmi cream, ca de obicei, o poveste. Mi-am adus aminte de un vis pe care l-am avut acum un an, parcă. Eram pe stradă, cu un prieten care, dintr-un motiv sau altul, nu-mi amintesc cine era. Poate că nici nu era vreun prieten. Cu un tip. Amîndoi îmbrăcaţi elegant, mergeam la operă sau la teatru şi asta avînd o legătură ciudată cu ceea ce avea să se întîmple. Cînd, deodată, într-o staţie destul de aglomerată, te-am văzut. Mi-ai sărit în ochi, evident. Reacţia mea a fost aiurea. Am întors capul şi am încercat să trec pe lîngă tine fără să mă observi, gîndindu-mă că nu are nici un rost să îţi spun ceva. Dar nu din alt motiv, ci pentru că nu vroiam să te deranjez. Păreai aşa împăcată aşteptînd autobuzul şi nu am vrut să-ţi stric lumea.

Am trecut şi deodată am simţit o mînă trăgându-mă. „Nu mai ştii să saluţi?”. Am simţit cum mi se încălzeşte tot corpul. Nu mă aşteptam la aşa ceva de la tine. Adică să faci primul pas. Am auzit din nou acea muzică, gen Enya. Incredibil, nu? Aici m-am cam prins că e vis, dar mă bucuram atît de tare că sînt alături de tine, încît nu am vrut să mă trezesc. Ne-am plimbat pe stradă, povestind chestii, rîzînd. Cel cu care eram a dispărut la un moment dat, aşa cum dispăreau oamenii în jurul nostru şi în realitate. Lumea noastră este, era de fapt, un fel de triunghi al Bermudelor pentru restul oamenilor. Te-am... ne-am sărutat şi apoi m-am trezit fericit, şi nu te-am văzut acolo. Cînd am auzit prima maşină şi razele de soare din cameră au început să mă deranjeze, am realizat că a fost un vis. Vroiam să mă întorc. Aş fi făcut orice să trăiesc în visul ăla pentru totdeauna. Acolo nu mă deranja nimic. Trăiesc o perioadă de melancolie şi profit la maxim de ea. Chiar este o stare extrem de plăcută. Este fericire, dar în varianta amorţită. Ascult numai muzică feelingoasă şi rîd mult, gîndesc mult... I’m havin’ a blast. M-am americanizat bine de tot. Nu ştiu de ce îmi sună atît de bine limba asta. Doar sînt aceleaşi cuvinte, dar în alte melodii. Dar sînt unele chestii care sună diferit, sună chiar în sensul în care îmi doresc eu şi atunci le folosesc. Gata cu explicaţiile.

Sigur a fost doar un vis, ce pot să înţelegi din el? Adică am visat şi o discuţie cu un lup alb care mă ameninţa pe o pîrtie de ski că-mi omoară familia cu organele mele. Şi eu, într-un moment de luciditate deplină... am fugit, numai că... că, în susul pîrtiei. Cît de idiot poţi să fii? M-am enervat atît de tare pe prostia mea din acea poveste, încît am decis din somn să-i pun capăt ca să evit un masacru. Era clar că mă prindea imediat. Sau cine ştie. Poate lupului alb şi vorbitor nu i-a venit să creadă cum poate să fugă cineva de el, în sus, pe o pîrtie extrem de înclinată... iarna. Poate m-ar fi lăsat în pace. „Cum dreq? Tipu ăsta e pe bune? Ce dobitoc... pe ăsta îl las, că a fost distractiv de prost. Mă duc să-i rod pe ăia de ieri.” Da, poate scăpam dacă mă gîndesc mai bine. Dar bine, concluzia mea nu este că, dacă te întîlneşti noaptea, iarna, pe o pîrtie de ski extrem de înclinată, cu un lup... o iei la fugă în susul pîrtiei. Nu îţi recomand acest lucru, pentru că lupul cu pricina s-ar putea totuşi să nu gîndească la fel cu albul meu şi să-i fie totuşi foame. Dacă fugi, fugi în jos. E mai sigur. Concluzia este să nu te prindă noaptea, iarna, pe munte şi să nu ai la tine un Uzzi. O grămadă de vise şi viaţa merge înainte cu aceleaşi aşteptări permanente. Ne trezim în fiecare zi cu gîndul să fie altceva. Uneori este, alteori nu. Uneori este, dar puţin, alteori nu este, dar e în regulă.

Trăim pur şi simplu dorindu-ne o ieşire de urgenţă. Şi nu ne pierdem speranţa atîta vreme cît va mai exista un mîine. Trăim în vise cu fericire deplină, cu aventuri fantastice şi universuri de neatins, fără să fie nevoie să le explicăm. Totul în jur este un spectacol de magie, simţim cu adevărat lucrul ăsta, însă, în puţine momente din viaţă. În rest, sîntem prea ocupaţi cu depresii, dureri, şefisme şi deadline-uri. Parcă văd din ce în ce mai puţini oameni uitîndu-se la cer sau în gol, cu un zîmbet tîmp pe figură. E păcat să pierzi spectacolul din cauza unor boli sociale şi invenţii stupide. Mi-ar trebui o vacanţă acum, în care să-mi încarc bateriile aşa cum numai eu ştiu. M-am decis acum o vreme să fac tot timpul ceea ce gîndesc şi am început să mă obişnuiesc cu treaba asta. Parcă nu îmi mai trebuie atîta timp de convingere să mă hotărăsc să fac. Comoditatea şi împlinirea mea sufletească au început să îmi intre în reflex şi cred că asta este cea mai mare reuşită a mea. A fost foarte greu, dar am învăţat să am grijă de mine aproape la toate capitolele. Sigur, mai este ceva de lucru, dar progresele sînt remarcabile. Mă însănătoşesc, în sfîrşit. Normal, nu numai în sensul în care aş fi fost bolnav şi acum îmi revin. E o însănătoşire şi la capitolele unde eram sănătos. E ceva mult mai complex. Aşa simt eu. Era o cale prin adîncul Marelui Absurd. Mă apropii din nou de ea, deşi ştiu că sînt departe.