Ana

Dragă mya,

Să nu uităm unele lucruri. E din ce în ce mai greu să mă obişnuiesc să-mi amintesc. Lumea a devenit o linie de cupru, pe un fundal alb-strălucitor, care îmi dă o senzaţie extrem de apăsătoare. În ce m-am băgat? „Ştii...?” spune Ana „...la un moment dat mă pierdusem rău de tot, apoi am reuşit să controlez lucrurile. A fost o seară verde şi portocalie!”. Avea un stil de a spune „Ştii...” , care m-a fermecat pur şi simplu. Seara petrecută cu ea a fost într-adevăr verde şi portocalie, în acord perfect cu ceea ce a predominat, a fost un desen animat excelent. Nori violeţi şi pufoşi cu forme ciudate, ne-am plimbat pe un lac secat în mijlocul unui univers verde întunecat. Apoi a venit aleea cu un verde viu şi lumini portocalii, care a luat viaţă şi ne chema într-o parte şi în cealaltă. Un univers în care noi inventam totul. Aici se pierduse Ana. A fost un scurtcircuit foarte amuzant pentru mine, acum ea depindea de mine să se regăsească. O seară extrem de distractivă, într-un oraş de nuga roz cu lumini de toate felurile. Oamenii din desen erau înconjuraţi de o lumină aurie, şi păreau mult mai puri, mai frumoşi, dar şi mai diferiţi decît oamenii pe care îi vezi zi de zi cu feţe posomorîte în peisajul predominant gri. Nu-mi mai trăisem de foarte mult timp viaţa în culori.

Ai să spui că m-am îndrăgostit. Nu-i aşa. E doar un film, de data asta de desene animate, în care m-am străduit, un pic, să fiu, măcar pe moment, fermecat. Mi-a plăcut Ana în seara aia, am fost cu adevărat fericiţi împreună. Păream, din afară, că sîntem cel mai fericit cuplu care a existat vreodată. Expresiile feţei ei cînd se chinuia să îmi, dar mai ales, să îşi explice cîte ceva m-au distrat la maxim. Aveam tendinţa să o imit şi am rîs enorm de mult pe tema asta. Dar nu a fost o combinată nordică de natural cu chimic, ci doar natural. Chimia e bună, natura e bună, dar numai combinaţia dă naştere la ruperi de nori sau tornade. Ana a revenit apoi la viaţa ei plină de întrebări fără răspuns şi concepţii fără susţinere. Ne-am văzut la scurt timp după aceea şi parcă nici nu am recunoscut-o. Am încercat să mă comport cît mai normal în prezenţa ei, dar nu am reuşit prea bine. Nu o să înţeleg niciodată specia asta, deşi mi-aş dori foarte mult. Mi-au plăcut întrebările ei la care găsea uneori răspunsuri excelente.

Un tripmaster cu experienţă nu răspunde niciodată la întrebări, doar le ascultă, şi alimentează un pic mintea celui pe care îl îngrijeşte, pentru ca acesta să găsească singur rezolvările. Pentru mine a fost „simplement, samedi soir sur la terre”, într-un anumit sens. Pentru ea a fost o revoluţie în toate sensurile posibile. Am văzut asta în ochii ei cînd ne-am întîlnit după acea sîmbătă. Doar că era totul schimbat între noi. Nici nu mi-a mai plăcut aşa mult. Revenise aceeaşi Ana pe care eu n-am băgat-o în seamă niciodată. De aceea a fost atît de specială sîmbăta noastră. Se mai întîmplă. Pot spune că sînt obişnuit lucrurile astea. Nu-mi rămîne decît să găsesc pe altcineva, să caut în continuare soluţia pentru interior. Unii spun că îmi caut legatura cu lumea, dar asta nu e greu. Mie îmi ia atîta timp pentru că îmi caut în continuare legătura cu lumea mea. „Pa!”. Aşa ne-am despărţit duminică dimineaţă. Mi s-a părut ciudat, pentru că deobicei primesc şi un mulţumesc sau un semn discret din cap, însoţit de un zîmbet, care îmi face deliciul de fiecare dată cînd îl văd. Asta este adevărata răsplată a unui ghid bun în Absurd. Ana mi-a zis „Pa” , i-am arătat pe unde să meargă şi a dispărut. Mi-am pus ochelarii de soare şi m-am lăsat purtat de sunete. Lumea se schimbase... deşi era o zi frumoasă. Din nou personaje cu picioarele înfipte în pămînt care se uită urît, cu dispreţ atunci cînd te văd că pluteşti pe lîngă ei cu un zîmbet pe care ei îl consideră superior şi sfidător. Tot ce mai pot să facă e să urască. Atît le-a rămas, alături de o nuanţă de un gri, înspre căcăniu. Nu-i bag în seamă. Nici nu mă mai uit la ei. Ana dispăruse în direcţia cealaltă. M-am întors la un moment dat ca să fiu sigur... nu ştiu de ce... nici de ce m-am întors, nici de ce vroiam să fiu sigur. Mi s-a părut o prostie şi am continuat plimbarea printre razele unui soare impotent, care ajunsese în perioada în care nu e nimic mai mult decît un bec foarte puternic.

„Stai să-ţi explic!” , îmi spuneai tu de fiecare dată. „Ştii...” mi-a rămas de la Ana. Mă mulţumesc cu atît de puţin... nu? Şi după cum spuneam, atmosfera a devenit apăsătoare. E ca şi cînd aş fi urmărit pe o tablă de şah, îndoită, înconjurată de pereţi negri. Şi partea urîtă e că sînt urmărit dar fără să fiu prins. E o tortură continuă, ca un fel de picătură chinezeasccă. Fără nici o scăpare. Şi culmea că întîmpin totul cu zîmbetul pe buze. Sînt momente în care mi-aş dori să ştiu ce înseamnă cuvîntul stres, poate aş reacţiona mai bine, şi sînt momente în care uit de tot şi îmi imaginez că totul este ca acum vreo 15 ani. Un tripmaster cu experienţă este chill şi are grijă de toată lumea. Eu am ajuns la nivelul ăsta fără sa fi fost îngrijit vreodată, deci îngrijesc aşa cum mi-aş fi dorit să fiu îngrijit. Poate de aia îmi iese de fiecare dată zîmbetul acela. Să nu uiţi că era o cale prin adîncul Marelui Absurd.