luna

Dragă mya,

ar trebui să continui aici, dar nu pot. Îmi trebuia un punct, nu o virgulă pentru ceea ce va urma. Este vorba de acea senzaţie minunată numită oboseală. Nu am mai dormit de 113 ore. Această cifră nu o pot exprima în zile, pentru că nu mai există zile şi nopţi atunci cînd nu dormi. Pentru că, poate în afara luminii, nu există diferenţe majore între zile şi nopţi. În aceste 113 ore am văzut lumina şi întunericul succedîndu-se, şi am observat tocmai diferenţele între ele. De fapt o zi are 24 de ore, nu numai cît durează soarele. Atunci nu ar mai trebui să fie numită zi. Sau nu ar mai fi trebuit să fie inventat cuvîntul noapte. O greşeală majoră a omenirii. Sunt un fan al părţii mai întunecate a zilei. Luna, deşi nu transmite aceeaşi forţă ca şi soarele, este de fapt un astru mult mai pervers, care loveşte altcumva, mai subtil, mai ironic. Este ajutată şi de stele. E important să nu fii singur în Universul ăsta. Şi asta îmi spune un lucru despre soare. E prea cu nasul pe sus. El străluceşte cel mai tare, el e cel mai şmeker, cel mai puternic. Şi toţi s-au dat cu Luna... într-un final. Normal că te plictiseşti de un dobitoc care, dacă stai prea aproape de el, te arde. Normal că alegi să stai cu un individ finuţ, care îşi schimbă şi forma şi culoarea, aduce tot timpul cîte ceva nou. Deci luna trebuie să aibă alte puteri. Degajă un fel de amfetamină, atrage totul în jurul ei prin prezenţă, prin umorul ei de calitate, fin, care să nu jignească ci te pune în situaţii diferite întotdeauna. Să zicem un fel „stand-up comedy, cause the sky is up, my friends!”

Mi-am aprins o ţigară la ora 100 şi am ieşit pe străzile pustii ale oraşului. Era o scenă de film în care mă mişcam cu încetinitorul, lăsînd o dîră de fum în spate. Tot corpul îmi funcţiona la minim. Paşii nici măcar nu se auzeau, nu se auzea nimic. Nimic nu era la fel. Lucrurile se mişcau altcumva, aveau alte culori, alte reacţii. De parcă trăiam în altă lume. Ceva de nedescris. De parcă reuşisem, prin nesomn şi energizante să-mi deschid o altă parte a creierului şi vedeam totul pentru prima oară cu noua mea jucărie. Era o senzaţie uimitoare. Mi-am dorit ca nimic să nu se mai mişte... totul s-a oprit. Mă plimbam cu încetinitorul printr-un tablou ciudat, colorat în nişte culori pe care, sînt sigur, sînt singurul care le-ar putea recunoaşte, dacă ar fi descoperite vreodată. Am zîmbit. Nu de multe ori în viaţă ai totul pentru a simţi aşa ceva. Nimic nu este, din ceea ce pare. Sper să fie adevărat şi nu unul din lucrurile care le spui şi toată lumea îl ia de bun, pentru că ai referinţe serioase şi vreo diplomă care, oricum e o hîrtie obscură în culorile întunericului. Nici măcar nu înţelegi ce scrie pe ea după 100 de ore de nesomn. Şi faza e că nici măcar nu te chinui să citeşti aşa ceva. Atunci, tot ceea ce trebuie să ştii, ştii! Doar atît. E simplu ca noapte bună! Acum mă tăvălesc de rîs. Este o glumă lunatică, să-i spunem aşa. Evit totuşi subiectul, aşa cum fac întotdeauna, în aşteptarea celeilalte persoane să-l atingă. Doar că, aici, cu tine, nu prea merge aşa. E ca atunci cînd persoana pe care o placi se apucă şi vorbeşte cu altcineva şi se afundă în discuţie. Şi vezi pur şi simplu cum o pierzi cu fiecare minut în care stă în faţa ta şi vorbeşte cu acel altcineva, care nici măcar nu se pricepe aşa bine ca tine, dar reuşeşte pentru că ştie să atingă subiecul. Lasă misticul, lasă totul deoparte...poate că nici nu ştie de ele...eh.... Nu se poate să o pierzi aşa. Nu ştiu unde vroiam să ajung cu asta. Ah da... pînă la urmă este tot povestea lunii şi a soarelui. Deci e mai bine să o laşi întîi să vadă visele şi chestii simple, pentru că, pînă la urmă, îşi va da seama că daca eşti cu luna e mult mai chill. Adică va avea nevoie şi de altceva pînă la urmă. Atunci cînd se va arde. Şi aici nu mai e vorba de amfetamină. Ci de conceptul de lume. Dacă ai o lume, foarte bine. Dacă nu ai, încearcă să îţi faci mai degrabă decît să intri în a altora. Asta e povestea lunii, care a ştiut că nu poate să stea în acelaşi loc cu soarele, a acceptat întunericul, şi a făcut din el un spectacol. Apoi a fost urmată de restul, şi aşa, soarele a rămas singur. Vorbim de o atitudine extraordinară, mai ales în momentele în care te uiţi cînd e soarele pe cer, dimineaţa şi în partea cealaltă e luna, pe cale să dispară, parcă spunînd, în felul ei calm şi ironic: „Aş sta şi eu aici... pot... dar, pe bune, nu vreau! Mai bine mă duc să mă plimb pînă se întunecă. Pa, distrează-te...” Am intrat în ora 114. Mă duc să mă plimb şi apoi voi dormi. Călătoria a luat sfîrşit aici. Dragă mya, era o cale prin adîncul marelui absurd... să nu uiti asta, şi mai ales ce înseamnă. Until next time.