o zi portocalie

Dragă Mya,

Din nou o zi portocalie, care se prefigurează a fi multicoloră. M-am trezit după un somn lung, aproape suficient. Spun aproape pentru că somnul, odihna, mi se par a fi rareori suficiente pentru cît îmi cere corpul. Toată lumea îmi spune că dorm prea mult, dar dacă te trezeşti tîrziu nu înseamnă că dormi mult, ci doar că ai alte ore de somn. Cel puţin la mine înseamnă asta. Ce frumos ar fi să dorm tot timpul pînă cînd mă trezesc singur, de capul meu. De fapt chiar am trăit asta în apartamentul roz. O perioadă minunată în care singura grijă, uneori, era să găsesc oameni cu care să petrec. Dar asta rar de tot. Apartamentul roz a avut un efect extraordinar pentru mine. A fost cea mai înfloritoare porţiune a vieţii mele. Nu fericită, ci înfloritoare. A fost un an de zile plin de linişte interioară, rîsete, perne, becuri colorate. E clar... îmi plac enumerările. Dau aşa un aer de fluenţă, nu degeaba sînt considerate figuri de stil.

Somnul este important pentru mine, probabil pentru că e o stare pe care o obţin extrem de greu. Adorm cu mari probleme şi mă trezesc la orice sunet constant. Apartamentul roz a fost locul perfect pentru mine, acolo neavînd vecini, sau dacă am avut, atunci erau cei mai calmi vecini din istorie, acolo am dormit cel mai bine din viaţa mea. Mi-am dat seama în una din scrisorile precedente... nu mi-am dat seama ci ţi-am scris, că sînt un copil şi trag cu dinţii de statutul ăsta. Încă un argument. Mi-am dat seama că nu pot să adorm fără poveşti. Stai liniştită, toate chestiile astea vor ajunge într-un final undeva. Bine, cum nu mai e nimeni să-mi zică sau să-mi citească vreo poveste, şi oricum ar părea ciudat să cer cuiva să facă asta, îmi spun singur. Nu există seară să nu se întîmple chestia asta. Cînd simt că se apropie somnul, închid totul, mă pun pe partea dreaptă, pentru că numai pe dreapta pot să adorm, şi ca o paranteză, mă trezesc tot timpul pe stînga, şi încep.

Intru într-o lume fantastică, a unor poveşti bazate pe chestii pe care mi le doresc, sau pornind de la personaje din filme, situaţii. Pot să spun că am o viaţă extrem de agitată înainte să dorm. Am fost agent secret, comic, mi-am pus ordine de multe ori în viaţă, întorcîndu-mă în timp. Aberaţii, şi totuşi, exerciţii pentru creier. Nici nu-ţi poţi imagina cît de mult mă ajută chestiile astea, nu numai ca să dorm, dar şi în viaţă. Aberaţiile prind. Şi glumeam cînd am zis că nu-ţi poţi imagina... Era doar o expresie. Ştiu că-ţi poţi imagina. Altfel nu ţi-aş mai scrie. Viaţa e extrem de extremă, mi-am dat seama că nu există explicaţii pentru nimic din ceea ce consider eu important. De aia dau dreptate la toată lumea. Am găsit de multe ori răspunsul la întrebările cu care s-a confruntat umanitatea de-a lungul timpului, doar că nu mi le mai amintesc. Am avut momente în care am înţeles totul, doar uitîndu-mă la un cadru de uşă. Transe în care călătoream pînă în centrul tuturor centrelor, unde aveam discuţii revelatoare cu voci sigure care nu îmi explicau, ci purtau dialoguri din care înţelegeam sensul lucrurilor, după care reveneam în corpul meu, lăsat imobil în faţa unui cadru de uşă, sau pe nişte scări, lîngă alt corp părăsit de minte în momentul cunoaşterii absolute.

De fiecare dată rămîneam doar cu senzaţia pe care mi-o lăsase călătoria respectivă şi mă trezeam cu un „UAU!”, dar fără să îmi amintesc efectiv ceva. Şi atunci mi-am dat seama ce înseamnă să mori cu adevărat. Corpul este un fel de piedică a minţii. Atunci cînd nu ai grija corpului, poţi să ajungi la nişte chestii uimitoare, la rezultate şi răspunsuri fantastice. Avem acest corp pentru a opri mintea să zburde liniştită prin universuri fără să fie pregătită. Avem corp pentru a antrena mintea. Comenzi la mîini, picioare, ochi, peste tot. Îţi controlezi muşchii, vocea... ştii tu. E vorba de control aici. Micile probleme cu părul, hainele şi alte arme albe... pe care trebuie să le rezolvi, sînt de fapt antrenamente pentru a putea controla ceea ce este cu adevărat important, atunci cînd corpul nu va mai funcţiona. Ceea ce numim noi moarte este de fapt o călătorie a minţii, şi, cu cît este mai antrenată şi încărcată de informaţii, cu atît se va descurca mai bine pentru a găsi răspunsurile de care este nevoie pentru pacea spirituală absolută. Cred cu adevărat acest lucru. Şi minunat în ideea asta e faptul că nu trebuie să demonstrez, pentru că nimeni nu poate să-şi demonstreze teoriile despre moarte şi ceea ce înseamnă ea. Cel puţin astăzi cred asta. Mîine... cine ştie, poate o să ajung în Paradis. Să fii cuminte, oricum, altfel s-ar putea să nu te mai lase să alergi dezbrăcată prin Grădina Raiului, cu aripile fluturînd în lipsa vîntului. Oare au vînt în Rai? Oare ţi se face foame în Rai? Poţi să comanzi o pizza şi dacă da, cu ce o plăteşti? Trebuie să-i dai bacşiş îngeraşului care a lăsat harpa ca să-ţi aducă pizza şi cola? Oare am voie să rîgîi după cola în Rai? Şi cu fumatul cum fac? Hmm... trebuie să mă gîndesc mai bine. Pînă data viitoare, nu uita că era o cale prin adîncul Marelui Absurd. Te-am pa.