doamna de scrum şi cenuşă

Dragă Mya,

M-am gîndit mult la doamna de scrum sau cenuşă... dar traducerea asta nu are aceeaşi forţă şi melodicitate. Nu-ţi pot explica prea multe. E doar ceva ce mi-a sunat extrem de bine. O implorare, o invocare a unei aşa închipuite doamne de scrum, din partea căreia aştept salvarea. Ce să-mi salveze? Cred că ştii prea bine despre ce este vorba. Sînt dependent de acea stare a sufletului. De fapt, e posibil să fim toţi aşa, dependenţi de stări. Odată ce ai simţit ceva ieşit din comun, ieşit din lumea asta, nu poţi să revii cu adevărat la realitatea dinainte. După primul orgasm, după primul pai, după prima iubire, îţi petreci viaţa încercînd să reajungi în acele locuri. Trebuie oare să fii conştient că nu vei mai putea niciodată să atingi acel nivel pe care l-ai întîlnit prima oară? Sau trebuie să continui să crezi că există o cale. Asta este doamna de scrum sau cenuşă. Şi asta pentru că prima oară habar n-ai ce te aşteaptă. Frică de necunoscut, toate poveştile pe care le ai în cap , toate indicaţiile pe care le-ai primit nu mai contează. Eşti doar tu, pe cale de a experimenta ceva nou şi... iese spectacolul. Iese de milioane de ori mai bine decît te aşteptai, pentru că te aşteptai să faci comparaţie cu ceva, şi îţi dai seama că nu se compară cu nimic. Ai găsit doamna de scrum, dar s-a năruit, pentru că scrumul e totuşi scrum, iar cenuşa, cenuşă. Formele nu pot rezista prea mult aşa.

Tot ceea ce-ţi rămîne este o amintire a unei stări. Doamna de scrum îţi crează visele şi dorinţele vieţii tale. De fapt, dacă mă gîndesc mai bine, ea devine vis şi dorinţă atunci cînd dispare, orice formă ar fi avut ea atunci cînd ai întîlnit-o prima oară. Discuţia este despre vise, orice ar fi ele, pentru că nu mai există nici o explicaţie. Visele sunt ceea ce vrem, ceea ce suntem noi defapt. Nimic mai mult, pentru că nu se poate mai mult. Nu sînt nici trist, nici fericit azi. E doar o zi în care sunt. O zi care a început şi se va termina doar pentru a se păstra ordinea în univers. Mă întreb cine s-a întîlnit cu doamna de scrum într-o zi de salariu? Cred că e o zi bună pentru a fi melancolic. Vremea cu vîntul rece de un gri mat, şi totuşi umblu cu geaca deschisă, pentru că nu simt nimic, pentru că nu mă interesează. „Days go by and still I think of you/ Days when I couldn’t live my life without you” ... e obsedant refrenul ăsta. Am o vagă idee la ce se referă, dar care nu e atît de vagă, doar că nu vreau să continui. Îmi place să las lucrurile aşa, fără să dau prea multe explicaţii. Îmi place să pictez tablouri abstracte printre cuvintele mele, tocmai pentru a lăsa loc de interpretări. Loc mult, adică. Nu e o zi în care nu îţi merge nimic sau în care eşti depresiv. E o zi obişnuită, în care sînt un om obişnuit cu dorinţe şi aspiraţii care nu ies din comun. Dorinţa cea mai mare este să se facă o dată mîine. Da! Mîine va fi o zi cu adevărat adevărată, asta fiind la fel cu acea cugetare genială: cuvîntul dichisit este cel mai dichisit cuvînt! Probabil că nu o s-o găsesc pe mult-invocata doamnă, dar voi fi aproape. Voi fi la un pas de a mă juca din nou cu miturile, de a jongla cu stările într-un univers plin de forme debordînd de viaţă, culoare, lumină şi, evident, sunete. E totuşi reconfortant pentru mine să fiu măcar aproape de acele sentimente. Să fiu aproape să rîd, să plîng, şi alte arme albe... asta fiind doar o completare care poate suna stupid, dacă nu ar fi o amintire extrem de amuzantă din copilărie. Ca de obicei, nu o să dau detalii. Important este faptul că vorbeam astăzi despre copilărie şi am auzit ceva ciudat.
„Nu-mi vine să cred cum mă jucam ore întregi cu nişte figurine fără viaţă. Cînd mi le-am cumpărat prima oară, n-am avut răbdare să ajung acasă. M-am oprit pe un deal în apropiere şi m-a prins noaptea acolo” , mi-a spus cineva. M-am întrebat ce poate să înseamne asta? Omul pierde cu timpul contactul cu copilaria şi nici nu-şi dă seama. Dacă atunci el putea să creeze cu ajutorul minţii o lume în care obiectele din mîna lui prindeau viaţă, iar acum nu-şi poate explica nicicum acest lucru, înseamnă că a pierdut o calitate mare. Cel puţin din punctul meu de vedere. Sper din toată inima să nu mi se întîmple acest lucru. Oricum, mă ţin destul de bine. Eu pot spune că am ajuns la un nivel evoluat de copilarie, acum nemaifiind nevoie de obiecte pentru a crea şi călători prin lumi. Visele şi dorinţele mele au acelaşi nivel de intensitate şi emoţie ca şi acum 10 ani, doar că sunt altele, evident. Ar fi culmea să-mi doresc groaznic de mult tot un pistol cu bile, deşi nu mint... atunci cînd am un pistol cu bile în mînă am aceeaşi plăcere de a mă juca cu el. Sunt un copil care îşi doreşte lucruri de om mare, dar sunt un copil, şi sunt extrem de mîndru de statutul ăsta. Îmi doresc, şi sînt convins că pot obţine, lucruri la care alţii nici nu visează, deşi sunt departe de (a fi aproape, m-am gîndit eu) a le împlini. Şi nu e vorba de speranţă, ci de siguranţă. Unii zic că-i rău, că-s nebun. Eu răspund, ca de obicei, că nu există rău şi mulţumesc. Era o cale prin adîncul Marelui Absurd.