plutesc, înconjurat de elemente

Dragă mya,
încerc să mă concentrez. În momentul ăsta plutesc, înconjurat de elemente. Magnetismul fiecăruia dintre ele mă atrage şi problema e că sunt la mijloc. Mă dezbin. Devin o tornadă de particule care aruncă în jur nişte combinaţii de lovituri mult prea ciudate, aproape imperceptibile, pentru a însemna ceva. Orice! Şi totuşi, lovesc cu o putere incredibilă! Dar din păcate, numai eu ştiu asta. În lume, puterea înseamnă altceva, ceva ce eu nu am şi, sincer să-ţi spun, nu îmi doresc. Dar aici nu ai ce face. Trebuie să faci stricăciuni pentru a fi băgat în seamă. Sînt o grămadă de sentimente contradictorii în interiorul meu. Este acea luptă între rău şi bine, chiar dacă sînt conştient că aceste două chestii nu există. Este greu să priveşti lumea, să înţelegi totul, şi să nu îţi mai placă nimic. În această tornadă nu mai există nimic. Efectele ei sînt mult prea mici pentru această lume, stăpînită şi condusă cu măiestrie şi nepăsare de către faimoasa grandoare. O tornadă care te ia prin surprindere şi care aruncă cu semne de întrebare sperie, dar îi găseşti o explicaţie „logică”, apoi o uiţi. Aşa cum se uită totul aici.

Logica umană înseamnă catalogare şi uitare. Este cel mai mare duşman al societaţii, care, la rîndul ei, este cel mai mare duşman al omului. Mă aventurez deja pe nişte tărîmuri pe care au fost mulţi alţii înaintea mea. Poate... poate voi reuşi să zic o dată un lucru doar al meu. Pot spune că le gîndesc, dar mi-ar trebui şi un limbaj al meu pentru a putea exprima ceea ce există aici. Atunci, efectele tornadei ar fi perceptibile. Nu spun mai mult, pentru că nu mai vreau să...(??) Poate că vocabularul acesta este mult prea restrîns pentru intensitatea acestui fenomen care există în interiorul unei fiinţe care, de ceva timp, doar trăieşte. Este cel mai groaznic coşmar al meu, din care nu reuşesc să ies, nu reuşesc să deschid ochii nicicum. Doar trăiesc, şi mă doare mai mult ca orice lucrul ăsta. Par îndeajuns de trist? Tristeţea e doar un cuvînt, îţi spun eu. Eu nu sunt un om trist, şi totuşi, sunt. Mă dezbin în milioane de particule ascuţite, colorate şi luminoase sau, cel puţin, aşa mi-aş dori să cred. Este ceea ce văd, dar oare mai văd bine? Pentru un privitor extern antrenat sunt un spectacol, doar că nu există privitori externi antrenaţi. Această tornadă într-o zi va lua sfîrşit, şi tot ce pot să sper e că se va întîmpla după ce va începe cu adevărat. Şi totuşi...dacă va începe cu adevărat, oare se va sfîrşi vreodată? Încerc să mă concentrez să nu mai intru dintr-una într-alta cu aşa viteză, dar nu reuşesc. Este pur şi simplu din cauza acestei tornade. Totul se roteşte cu o viteză de nedescris şi sar particulele peste tot. Ştii tu, particulele alea ascuţite, colorate şi luminoase, imperceptibile. Totul e inundat într-o mare de culori din astea psihedelice, foarte vii. Oare cum de nu le vede nimeni? Pentru mine cuvintele astea au tot sensul din lume şi ştiu că şi pentru tine. Altceva nu mai contează.
Imaginează-ţi un om care rîde, orice-ar fi, şi te priveşte direct în ochi atunci cînd vorbeşte cu tine şi zîmbeşte ciudat. Imaginează-ţi un cîmp de floarea-soarelui, cu pete verzi care, de sus, formează un vis, şi spune-mi...ai mai văzut vreodată cum arată un vis verde pe un fond galben de sus? E doar un exerciţiu de imaginaţie plin de conţinut. Şi dacă te întrebi ce era cu omul care te priveşte în ochi... întreabă-te în continuare. E o ghicitoare la mijloc. It’s a catch... cum spun unii. Am început de la tornadă şi am dat-o în ghicitori. Nu pot să mă abţin, degeaba încerc să spun o poveste de la cap la coadă. Îmi este imposibil. De fiecare dată cînd rostesc un cuvînt se deschid în faţa mea mii de ferestre şi nu pot să mă abţin să nu intru prin cîte una... şi tot intru, şi tot intru, şi cuvintele încep să prindă din ce în ce mai multe înţelesuri şi, evident, ferestrele devin din ce în ce mai multe şi mai atractive. Şi iar intru. De fapt aşa se desfăşoară totul în toate lumile în care trăiesc. Concentrare înseamnă să alegi întotdeauna o fereastră care să te ducă la un alt cuvînt. Acesta este de fapt sensul tuturor lucrurilor. Continuitatea este cea mai importantă în momentul de faţă. Şi a trecut momentul. Deci... să continuăm. Sau mai bine să termin aşa... deocamdată. Şi să nu uităm că era o cale prin adîncul Marelui Absurd. Ăsta e de fapt secretul meu. Eu nu uit.