ploua, dar era şi multă iubire

dragă Mya,

Mă aflu într-o situaţie incredibilă. Nu mai pot să scriu ziua ce gîndesc noaptea. Mă confrunt cu o problemă majoră, a cărei rezolvare, evident, o ştiu, dar mă împiedică nişte lucruri de care nu vreau să amintesc, şi să te plictisesc. Ştii că ultimul lucru pe care vreau să-l fac e să te plictisesc. Cred că o dau în schizofrenie, dar deocamdată e bine, pentru că măcar îmi amintesc ce gîndeşte celălalt. Oricum pot spune clar că în mine sînt cel puţin două personalităţi diferite. Una de noapte şi una de zi. Nici una din ele nu mai poate să scrie... probabil acum te gîndeşti cine a scris asta... E un efort supraomenesc pe care îl fac, pentru că ştiu că trebuie să-ţi scriu. Poate că, după cîteva rînduri, o să intru iar în starea aia şi totul o să vină de la sine. Începe să înceapă.

Pentru că am mai vorbit despre stări. Le caut tot timpul şi trebuie să mă obişnuiesc să le obţin şi cu un efort mai mare, pentru că nu merge întotdeauna. Am mintea plină şi încerc să-mi fac ordine pentru a scoate ceva bun, pentru mine, dar mai ales pentru tine. Ziceam că sunt inspirat din proasta inspiraţie a altora, dar acum, cînd sunt lipsit total de inspiraţie, ce să mai cred? A evoluat toată lumea, sau e doar un moment mai slab cotat, plin de amintiri şi gînduri în contradictoriu. Oare sînt mai fericit, şi de aia nu mai pot să mă concentrez îndeajuns? Nu. Clar, nu! Îmi aduc aminte de fericire, şi nu e nici pe departe ceea ce simt eu acum. Fericirea a fost un joc de fotbal în curtea şcolii, între nişte copii lipsiţi de griji, într-o după-amiază cu soare.

Adevărul este că am am ales fotbalul pentru starea care am atins-o în după-masa aia, de început de vară. De fapt nici nu pot spune că eu am stat şi m-am gîndit ce sport îmi place. Fotbalul m-a atras într-un mod în care puţine lucruri sau oameni m-au atras în viaţa mea. Era o cale. Jucam finala între clase, cel mai important eveniment din şcoală. Din afară, eram nişte puşti, pe un teren de beton, alergînd după o minge. Dinăuntru, eram cele mai puternice echipe din univers, luptînd pentru gloria supremă. Pentru tot. Asta face copilăria dintr-un eveniment, considerat de adulţi o chestie mică, neînsemnată. Ei nu ştiu! Am intrat în teren sub ochii a cîteva sute de copii, părinţi. O gloată mare. Evident, exagerez, dar eu aşa îmi aduc aminte.

Acum, locul ăla e mult mai mic şi spaţiul pentru „suporteri” imposibil să primească cîteva sute de persoane. Dar, în ziua aia, totul a fost posibil. Am cîştigat cu 4-2, iar eu am dat trei goluri. Nu-ţi poţi imagina ce a fost acolo. A fost o senzaţie pe care o să mi-o aduc aminte toată viaţa. Atunci cand dai gol îţi dai seama că viaţa înseamnă mult mai mult decît se ştie despre ea. Ia un orgasm, înmulţeşte-l cu 100, şi nu eşti nici măcar aproape de ceea ce îţi oferă acel gest, care din afară pare stupid şi simplu, adică să dai cu piciorul într-un obiect rotund şi să nimereşti în interiorul unui cadru metalic sau de lemn. A fost ziua în care mi-a ieşit totul, o zi în care nimeni nu putea să mă învingă. Am alergat, am urlat, am dat indicaţii, am tras cu dinţii să-mi iasă şi mi-a ieşit. A fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. Dacă aş fi pierdut atunci, probabil nu aş mai fi încercat niciodată să joc într-un mediu organizat. Din păcate, ziua aia a fost cel mai înalt punct din cariera mea, care nici măcar nu începuse încă. Acum îl înţeleg pe Bundy, cu cele trei touchdown-uri într-un singur meci. A fost cam la fel. Dar e bine, de aia probabil nu am fost prea dezamăgit cînd s-a terminat totul. Trăisem deja acea fericire imensă, ajunsesem deja în cel mai înalt punct, din perspectiva trăirilor. Şi cred că a fost mai bine pentru mine să se întîmple asta. Eu am atins acea culme, împreună cu colegii mei, fără bani, prime, contracte. Noi jucam pentru a cîştiga, pentru glorie. Noi am atins fericirea care ţi-o dă sportul în stare pură. Şi asta e mult.

Fericirea o găseşti peste tot, trebuie doar să fii convins că poţi. M-am gîndit apoi la ce ar mai putea să însemne asta. M-am gîndit la o zi...la o ea şi un el, tot un început de vară, dar mult mai friguros şi foarte ploios. Cred că le era frig şi la păr, după o plimbare de cîteva ore prin stropii reci şi tăioşi. Dar pentru ei nu conta asta, nu conta nimic. Tot ce era important era din nou starea. Una la fel de rară ca şi cea despre care tocmai ţi-am scris.

În faţa casei ei, dintr-un cuvînt în altul, golul din stomac, magnetismul, electricitatea, feromonii şi tunetele dinăuntru i-au apropiat într-un sărut care le-a încins sîngele. Inimile au început să pompeze din ce în ce mai repede un lichid fierbinte, care aproape le-a uscat hainele de pe ei. Ea s-a întors, a început să urce scările încet şi s-a întors cu un zîmbet, care s-a întîlnit cu expresia lui aeriană. Bule de săpun levitau în jurul capetelor lor. S-a întors şi el, cu un zîmbet care se termina în creştetul capului, şi-a aprins o ţigară şi a pornit uşor înspre casă, înconjurat de aburi, din cauza picăturilor de ploaie care îi atingeau hainele încinse. Înăuntrul lor circula cu viteza sîngelui fericirea şi un nume. Dragă Mya, era o cale prin adîncul Marelui Absurd.