tânjesc după absenţa timpului din viaţa mea

Dragă Mya,

a mai trecut un an. Nu ştiu cum, prin ce modalitate nesimţită, dar a trecut. Este uimitor cum mai trece câte un an, aşa dintr-o dată, şi noi doar stăm şi îmbrăţişăm situaţia ca şi când ar fi o chestie normală. Ce-mi place la trecerea anilor este minunata idee de a o lua de la capăt. Încheierea unui ciclu, începutul altuia. Este momentul cel mai bun... să începi de la zero orice. Pe 31 decembrie eşti un om, iar începând cu 2 ianuarie, pentru că pe întâi toată lumea e mai mult sau mai puţin prăjită, poţi fi altcineva. A mai trecut un an, încercăm să lăsăm totul deoparte, păstrăm unele amintiri. Este o regulă inventată de noi, poate pentru a preţui mai mult timpul, căruia, după părerea mea, i se dă prea multă importanţă. Au fost făcute calendare, ceasuri şi tot felul de măsurători pentru acest mare mister. Deşi nu sunt de acord cu toate lucrurile astea, nu sunt de acord nici cu atitudinea circulară, spirala care te împinge întotdeauna spre mai sus şi am acceptat de fiecare dată un an nou ca pe un început. Sigur că e bine să ajungi sus, să progresezi în ceea ce faci, dar atunci de ce nu numarăm zilele continuu? De ce se ia tot timpul de la capăt? Ca să facem economie la cuvinte? Este mai uşor să zici 12 a şaptea 2005, decît ziua 250.000? Deci până la urmă ajungem din nou la sfîrşituri şi începuturi.

Anul ăsta îmi doresc... de anul viitor mă schimb... de la 1 mă las de fumat... de la întâi mă despart de ea. Anul nou e, într-un fel, o motivaţie. Poţi să te apuci de ceva numai dacă ai susţinere şi ăsta este minimul de susţinere pe care poţi să îl ai, atunci când eşti singur, atunci când nu poţi să te bazezi pe cineva care să te îndrume. Şi îţi spui că de la anul va fi diferit. Nu ştiu pe ce criterii sunt alese amintirile, dar cel mai bine îmi aduc aminte din copilărie un moment.

Nu ştiu sigur câţi ani aveam. Era doar un moment în care stăteam şi “filozofam”. M-am gîndit că în anul 2000 voi avea 16 ani. Mi se părea ceva de neatins. Pe atunci era doar un simplu calcul. Timpul trecea încet, pentru că nu ţineam cont de el. Nu mă interesa că e duminică, joi, 12 februarie, sau 31 decembrie. Nu puteam să îi spun cuiva că se apropie ziua mea sau Crăciunul, pentru că nu aveam nici o idee când ar fi trebuit să vină. Ştiam de existenţa lor, dar dacă ai mei mi-ar fi spus că anul ăsta nu e ziua mea pe calendar, i-aş fi crezut fără să ezit şi nu m-aş mai fi gândit. Bine, aş fi fost un pic supărat pe tema asta, dar aveam treburi mult mai importante pe cap decât să mă gîndesc la chestii din astea minore. Puteam să dau viaţă la orice... doar un moment de neatenţie al cuiva şi dispăream într-o lume pe care acum o ating din ce în ce mai greu. Ba chiar, intrînd şi mai adânc în subiect, am o imagine clară a unei nopţi în care am dormit extrem de bine... eram mic de tot, la grădiniţă... m-am trezit dimineaţă convins că noaptea respectivă nu ţinuse mai mult de două ore. Trecuse atât de repede. Şi multă vreme după aceea am tot aşteptat “noaptea cea scurtă” fiind sigur că se va mai repeta. Nu s-a mai repetat niciodată.

16 ani... nu-mi venea să cred că va veni vreodată momentul în care eu voi avea 16 ani, şi voi trăi în anul 2000. Oare cum va arăta viaţa mea, cum va fi iubita mea de atunci... voi fi la liceu. Uau, ce mare trebuie să fii pentru a ajunge la liceu. Eh, dar lasă, mai e o grămadă până atunci. Să ne vedem de treburi. Şi a trecut. Nu-mi aduc aminte exact momentul în care s-a făcut trecerea, nu-mi aduc aminte nimic din ce s-a întâmplat după momentul ăla. Pare ceva de ieri şi cred că au trecut peste 10 ani. Am fost prins până la urmă de viaţă, am fost capturat de timp, şi abia acum realizez.
Acum, când mă uit la mine la 16 ani, văd un puşti care se credea om mare, fără să-şi dea seama că ar trebui să tragă cu dinţii de ultimele momente ale copilăriei. E prea tristă povestea? De fapt nu e chiar aşa. E târziu acum, sunt obosit şi am intrat mult prea tare în personaj. La 16 ani eram un puşti care tocmai suferise prima decepţie în dragoste, primul eşec adevărat în viaţă. Atunci am luat prima mea decizie drastică. Atunci a fost prima oară când am simţit că trebuie să pun punct şi să o iau de la zero. Şi de atunci, de fiecare dată când se pune de un început serios, sunt şi eu acolo, cu idei şi concepţii noi, cu dezamăgiri ce se cer lăsate la o parte. Când eram copil am simţit că la 16 ani se va întâmpla ceva cu mine. Poate şi pentru că 16 e la fel de rotund ca şi 2000 sau poate chiar am simţit ca atunci va fi ultimul an în care voi mai putea să cîştig lupta cu timpul.

E ciudat, oricum, că din toate momentele din copilărie, pe ăsta mi-l amintesc cel mai clar. Înseamnă ceva asta? Sigur că da... totul înseamna ceva. Acum stau şi mă chinui să fiu copil din nou şi sunt sigur că voi reuşi pînă la urmă. De aia o iau de la capăt în fiecare an, poate voi alege o dată şi-o dată drumul pe care se ajunge la copilărie din nou. Tînjesc după absenţa timpului din viaţa mea. Timpul trece atît de uşor doar pentru că îl băgăm în seamă atât de mult. Dacă ar fi lăsat deoparte, împreună cu toate calendarele, şi ceasurile, am mai sta doar o perioadă să ne ghidăm dupa soare şi apoi am redeveni nemuritori. Momentele ar fi din ce în ce mai lungi şi sfârşitul oricărui lucru ar fi atât de departe. Dragă Mya, era o cale prin adâncul marelui absurd. Mă gândesc să o caut din nou. Puţin câte puţin.