fericirea o găseşti peste tot

dragă Mya,

m-am tot gândit şi m-am tot gândit, profitând aproape la maxim de libertatea din ultima vreme. Trec printr-o perioadă bună a vieţii mele, deşi, dacă pui totul într-o ecuaţie, îţi va da, fără doar şi poate, un rezultat negativ. Dar calculele sunt doar pentru lumea materială, nu şi pentru cea spirituală. Acolo, înăuntru, a început dintr-o dată, fără să mă fi aşteptat vreodată la asta, să înflorească ceva. Paradoxal, trec printr-o serie de ghinioane, alăturate unei stări fizice execrabile şi uneia materiale, despre care nici nu vreau să amintesc, pentru că ar fi o prostie din partea mea să amintesc de ceva ce, practic, nu există. Cu toate astea, zâmbesc din nou, şi mi-am dat seama că fericirea mi se trage de la libertate.

Sunt fericit atunci când nu închid un ochi înainte de lumină, şi îi deschid doar atunci când lumina începe să dispară. Nu că aş avea ceva cu lumina, doar că, acum, discutăm despre cea mai rece lumină posibilă, care îngheaţă orice formă de inspiraţie pe care aş putea să o am. Deci, prefer să o evit cât pot.

Mi-am recăpătat, cel puţin pentru câteva zile, libertatea din apartamentul roz şi, de atunci, nimic nu mă mai poate atinge. Mi-am adus aminte, într-una din aceste minunate nopţi petrecute alături de gândurile mele, de toate examenele pe care le-am dat în decursul “carierei” mele şcolare. Am fost un băftos şi jumătate, întotdeauna, şi mă gândesc, cu un zâmbet tâmp pe figură, că am trecut toate dunele fără să fi pus vreodată mâna pe vreo carte “obligatorie”. Nu că nu aş fi încercat, dar nu am reuşit niciodată să mă concentrez îndeajuns pentru a reuşi să reţin ceva. Nu este un lucru bun, nu trebuie să fiu luat ca exemplu de nimeni, dar pur şi simplu mi-a mers de fiecare dată. Şi m-am gândit serios la ce ar putea să însemne lucrul ăsta. Faptul că sunt conştient că nu am nici cea mai vagă idee despre materie îmi ucide cu sânge rece orice urmă de emoţie.

Te-ai dus vreodată la un examen cu mâinile în buzunar, fluierând în interior, uitându-te pe cer, îmbrăcată cel mai lejer posibil? Să îi saluţi pe toţi zâmbind, glumind cu fiecare om pe care îl vezi apăsat, cocoşat de câte un volum imens, pe care îl recunoşti după copertă şi după semnele indescifrabile din el. Să intri în sală şi să te aşezi oriunde, pentru că nu contează, gândurile tale fiind plecate înspre poveşti multicolore şi călătorii de vis, prin vise. Ceri o foaie, un pix, îl întrebi pe individul de lânga tine, pierdut printre literele vreunui curs, la ce este examenul, pentru a scrie titlul corect şi aştepţi intrarea profesorului, care vine pregătit de război, cu kile de cafea la bord, pentru a-şi suplimenta resursele de energie. Primeşti subiectele, recunoşti câteva nume, câteva cuvinte, şi te apuci să scrii. Aberezi, inventezi, mai scrii câte o prostie la care te bufneşte râsul... lumea din jur se holbează la tine. Toţi cred că esti pregătită pentru examen. Debordezi de siguranţă. Şi încep întrebările, bineînţeles, ale altora pentru tine. Explici câteva chestii, îi duci pe “calea cea dreaptă” pe unii, care, din momentul ăla, îţi devin aliaţi. Orice informaţie care trece pe la ei, ajunge şi la tine. Şi aici intervine plata către destin. Secretul este să nu te lăcomeşti. Să nu scrii chiar totul. Nu pentru că ar fi bătător la ochi, pentru că profesorul nu are de unde să ştie că tu nu ai nici o treabă cu ceea ce ai scris acolo, ci pentru că aşa este corect. Şi, oricum, nu-ţi pasă că-l iei cu notă maximă, contează doar să-l iei, nu?

Cel puţin pentru mine, aşa a fost întotdeauna. Ştii tot timpul când e momentul să închei. Îl simţi, te ridici, predai lucrarea şi ieşi cu acelaşi zâmbet pe buze, ridicând fruntea atunci când întâlneşti privirea aliaţilor, care par şi ei renăscuţi. Nu mai stai la discuţiile post-examen între colegi, pentru că ţi se par cele mai inutile şi deprimante conversaţii la care poţi să participi. Ce rost are să mai discuţi încă o dată nişte subiecte pe care, probabil, nu le vei mai întâlni niciodată? Oricum, ce ai făcut, ai făcut, nu mai poţi schimba nimic. Şi pleci. Eşti liberă. S-a terminat. Anunţi lumea că ai făcut bine, se bucură şi ei, te bucuri şi tu pentru bucuria lor. Încă o crimă pentru care vei scăpa nepedepsită. Ai o zi în faţă, liberă, începută cum nu se putea mai bine pentru moral. Poţi să faci orice.

Toate gândurile astea m-au făcut să-mi dau seama de un lucru, şi să iau o decizie pe care nu credeam că o voi lua vreodată.

De acum înainte mă voi apuca de învăţat, dar nu pentru că am remuşcări din cauza tuturor “delictelor” din trecut, ci pur şi simplu pentru a-mi concentra această “baftă porcească” înspre alte domenii, mult mai importante pentru existenţa mea. Cred că de aici pornesc toate ghinioanele mele, de la faptul că toată karma mea pozitivă, tot norocul chior, s-a strîns în jurul examenelor, iar eu nu mi-am dat seama şi am profitat la maxim de el, epuizând toate resursele acolo, nelăsând loc pentru altele. Va fi greu, dar e bine că nu mai am mult. Dar ştii tu, pentru rezultate mari este nevoie de sacrificii pe măsură. Voi învăţa! Dragă Mya, era o cale prin adâncul Marelui Absurd. Mă uitam din partea cealaltă şi te vedeam numai pe tine.