sunt dependent de cuvintele pe care ţi le arunc

Dragă Mya,

mai nou, cică se duce lumea dracului. Cică ăsta e ultimul trend.

Mă chinui să mă împac cu ideea că m-am lăsat de fumat, fumînd un pachet pe zi. Le savurez cu ură faţă de acest gest, pe care, pînă cu puţin timp în urmă, îl consideram divin. Şi încă îl consider, dar urăsc că va trebui să nu îl mai fac. Şi fumez, fără să simt nimic, fără nici o plăcere. Nici nu mai pot să mă prefac, pentru că ar fi o jignire uriaşă la adresa gestului. Plămînii mei suferă de fiecare dată cînd îi umplu de otravă şi se chinuie să scuipe afară tot. La fiecare ţigară, îi aud cum mă înjură. Se simt trădaţi, păcăliţi. Ei cred că îmi bat joc de ei. Mi-aş dori să pot să le explic că sînt vremuri grele, că va veni momentul în care se vor simţi din nou utili, folosiţi la adevăratul lor potenţial. Că natura îşi va spune din nou cuvîntul în relaţia lor cu creierul. Ei nu îmi înţeleg această dependenţă grea şi suspină după aerul curat de dinainte, după acel aer care îi umplea... substanţe şi stări pe care le transmiteau mai departe, prin tot organismul, pînă la marele şi vechiul prieten, Creierul. Cred că le e dor de el. De acel prieten care le vroia numai binele, şi lua decizii numai pentru a se simţi cu toţii sănătoşi şi curaţi.

Blestemată fie ziua în care am luat decizia să trag primul tutun în piept. A fost atît de puternic, încît mi s-au înmuiat picioarele. Plămînii se aşteptau, ca de obicei, să intre ce trebuie să intre, şi erau relaxaţi, pregătiţi să dea mai departe, şi hop...a fost ca un viol pentru ei. M-am dezechilibrat, cred că din cauză că plămînii au transmis în tot corpul Alertăăăă, otravăăăăă, bleahh. Atunci a fost prima trădare a creierului meu. El a luat decizia să se continue importul de otravă. Plămînii...îi auzeam parcă, au luptat din greu să nu se întîmple asta. Dar creierul, pe atunci un personaj slăbuţ, fără roluri majore în carieră, încăpăţînat ca un măgar, a spus NU, vom continua, deocamdată, putem să renunţăm oricînd, acum sunt doar vremuri grele, dar va veni momentul în care vă veţi simţi din nou utili, folosiţi la adevăratul vostru potenţial; deocamdată, mulţumiţi-vă cu asta. Şi i-a prostit. Plămînii mei au început să accepte, şi să accepte. Vremurile grele au trecut, dar tutunul tot intra. Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai toxic. Pînă cînd creierul şi-a dat seama că nu mai era scăpare. Acum doar stau şi mă gîndesc cu drag la plămînii mei, drăguţii, şi le cer scuze. Şi le promit că va veni momentul în care vremurile grele vor trece pentru totdeauna. Mai au de îndurat foarte puţin. Sper să fie la fel de puternici ca şi pînă acum, să nu mă lase chiar pe ultima sută de metri. Şi acum vorbesc serios. Spun toate astea trăgînd cu sete dintr-o ţigară tîrzie, acompaniată de un ceai bun, care mă zgîrie plăcut pe gît.

Vroiam să mă culc, dar gîndul la tine m-a făcut să-mi mai prelungesc programul cu încă o oră. Sunt dependent de cuvintele pe care ţi le arunc, pentru că în fiecare dintre ele stă ascunsă speranţa că le vei primi şi îmi vei răspunde. Mi te imaginez stînd pe bancă, citind o carte cu foi albe,şi, deodată, începe să ningă cu cuvinte, pe care începi să le prinzi cu cartea. Va dura ceva să le pui în ordine, dar sînt convins că vei reuşi pînă la urmă. Îţi va lua cîteva zile, cîteva nopţi, sute de ţigări din care vei trage cu aceeaşi pasiune de care îmi amintesc, închizînd ochii la fiecare fum, parcă mulţumind universului pentru mica porţie de otravă, dar care, într-un fel foarte ascuns şi răstălmăcit, aduce o uşoară aromă inconştientă de libertate. Acel fum, cu care nimeni nu este de acord, nici măcar eu, care simt pe propria piele, sau na, pe propriii plămîni, este o formă de libertate. Majoritatea s-a apucat de fumat pentru că era interzis... de părinţi, de profesori, de doctori, de societate. E clar că obiectul interzis devine mult mai interesant şi strălucitor pentru mintea umană. Am cunoscut mulţi nefumători care mi-au spus că nu s-au apucat pentru că nimeni nu le spusese să nu se apuce. Ce rost avea să se apuce de un lucru pe care puteau să-l facă fără probleme, în văzul tuturor? Ei nu puteau să aibă parte de sentimentul acela minunat de a se ascunde după casă, cu prietenii, să tragă rapid o ţigară. Ei, dacă s-ar fi apucat, nu s-ar fi simţit rebeli, liberi, nu ar fi simţit adrenalina pe care ţi-o dă înfăptuirea unei acţiuni, hai să o numim vag ilegală, pentru că nu ar fi avut pe nimeni să le-o reproşeze. Atunci, de ce să te mai apuci? Să te alegi cu încă o dependenţă, dar care nu îţi oferă chiar nici o plăcere? Sau, ok, să admit că, în combinaţie cu cafeaua sau cu berea, o ţigară devine o experienţă chiar plăcută. Dar restul la ce le folosim? Deci avem, practic, de-a face cu o dependenţă care e plăcută numai în combinaţie cu alte „droguri”. Nu mai înţeleg nimic. Chiar nimic. Se duce lumea dracului. Să îmi mai aprind o ţigară, de nervi, că cică face bine şi în astfel de situaţii. Concluzia care este aici? Dacă ai un copil şi nu vrei să se apuce de fumat, fă-l cumva să înţeleagă că e rău, dar fără să-i spui că-i rău, şi, mai ales, fără să-i interzici. Sau nu-i spune nimic şi lasă-l pe el să aleagă cum crede, pentru că sunt şi unii cărora chiar le place, pentru care orice ţigară este o plăcere uriaşă. Cine suntem noi, să interzicem plăcerile oamenilor, nu? Era o cale prin adîncul marelui absurd.