călătoream prin univers cu viteză de croazieră

Dragă Mya,
m-am cam ofticat, în ultimul timp, pe tot.
Stăteam, într-o seară, liniştit, întins şi călătoream prin univers cu viteză de croazieră, cu mîna stîngă pe un volan imaginar al unei maşinării ciudate, dintr-un viitor pe care nu îl voi prinde cu siguranţă. Atunci, am realizat, pentru prima oară în viaţa mea, că sunt stîngaci. Adică ştiam că sunt stîngaci, toată viaţa mea am fost aşa, doar că nu m-am gîndit niciodată ce personaj slab dezvoltat este omul din punctul ăsta de vedere. Asta mi se pare prima şi una dintre cele mai clare dovezi de slăbiciune. Faptul că numai jumătate din tine funcţionează la o capacitate cît de cît acceptabilă.
La draku, ne credem atît de deştepţi şi evoluaţi şi nu putem nici măcar să ne folosim ambele mîini la aceeaşi capacitate. Deci, evident, următorul pas în evoluţia mea şi în viaţa mea va fi să îmi dresez propriul corp. Adică şi dreapta e a mea. Vreau ca şi dreapta să ştie ce ştie stînga. Eu zic că merită pe deplin. Sunt de părere că noile generaţii ar trebui să fie crescute aşa. Nu mă pricep prea tare, dar sunt conştient de puterea incredibilă a creierului şi capacitatea sa de a se dezvolta. Cred că un copil ambidextru va deveni un om mult mai complex decît un simplu dreptaci sau stîngaci.
Aşa simt, pentru că mi-am dat seama că totul se reduce la echilibru. Ai nevoie de echilibru în tot ceea ce faci şi, atunci, de ce să nu începi totul din postura unui om echilibrat din toate punctele de vedere? Faptul că ştii să lucrezi la fel cu ambele părţi este un avantaj imens din toate punctele de vedere. Îţi dă un plus de încredere, o treabă din asta. În primul şi-n primul rînd, te simţi tu mai bun, mai util. Oare e un complot, sau nimeni nu s-a gîndit pînă acum la chestia asta? Adică îţi spun eu, care am fost stîngaci toată viaţa. Bine, eu cred că am fost stîngaci din încăpăţînare. A fost prima mea formă de rebeliune la adresa societăţii în care m-am născut. Pe atunci, nu aveai voie să fii stîngaci. Lui taică-miu, care se născuse şi el stîngaci, i-au legat stînga la spate şi l-au obligat să fie dreptaci. Cît de nebuni erau oamenii ăia? Cred că de acolo au plecat multe chestii în viaţa lui, dar acum nu este momentul să vorbesc despre asta. Adică ei s-au decis, într-o zi, citind cine ştie ce filosofie, care spunea că toţi oamenii sunt la fel, că, într-adevăr, oamenii trebuie să fie la fel. Şi orice chestie care îi deosebeşte este, de fapt, un defect, care, cu puţină forţă, se poate corecta. Ştiu că şi pe mine au încercat să mă facă dreptaci, dar am protestat vehement, chiar dacă aveam numai vreo 3, 4 ani. Ştiu că şi ai mei au protestat, deci vezi, aici, calităţile mele înnăscute de rebel şi de om care porneşte revolte în masă. Şi am rămas stîngaci. Lucrul ăsta m-a făcut să mă simt special. Asta e tot ce pot spune.

Toată viaţa am auzit chestii de genul „bă, nu pot să înţeleg cum scrii cu mîna aia” sau „uaaa, eşti stîngaci???” Şi una tare. Eram la un examen, în facultate. Copiam, ca de obicei, dar foarte atent la mişcările din sală. Adică, îţi spun sincer, nu am fost prins niciodată copiind. Toată lumea ştia că o fac, dar nu reuşeau să mă prindă. E o superputere de-a mea. Bun... şi o văd pe profesoară că se apropie de mine. Cu o mişcare fină, fără emoţii, am scăpat de cadavre. Şi se opreşte în dreptul meu. Mi se părea imposibil să-şi fi dat seama. Nu avea cum. Şi totuşi era în dreptul meu şi se uita la lucrare. Paranoia. Era examen important. Îmi ia foaia şi notează ceva pe ea. Eu, în mintea mea, îmi tot repetam... bă, e imposibil, cum draku şi-a dat seama? Oare ce-mi face? N-o să-mi mai iau niciodată examenul. Şi o întreb: „doamnă, dar ce s-a-ntîmplat?” Şi ea, cu un zîmbet frumos, îmi spune că a observat că sunt stîngaci şi mi-a notat lucrarea, ca să ştie cum mă cheamă, pentru că are un grup de stîngaci... după asta a continuat să-mi explice ce-i cu grupul, dar nu am mai putut fi atent, din cauza volumului de emoţie care a evadat pur şi simplu din mine. Am luat 7, parcă. Oricum, l-am luat. Nu m-am dus dup'aia la grupul respectiv, pentru că n-am mai continuat facultatea respectivă. Dar, oricum, mi-a rămas o amintire foarte tare de acolo. Şi în plus, nu vroiam să fac parte dintr-un grup de stîngaci. Încă mi se pare lame. E ca şi cînd aş face parte dintr-un grup în care pe toţi îi cheamă Dorel, sau ceva. În sfîrşit, oricum, nu bine. Adică, dacă tot e să fiu special, să fiu de capul meu, nu într-un grup de oameni speciali, că ştim cu toţii ce înseamnă asta. Şi, oricum, eu sunt doar stîngaci, adică am acelaşi handicap pe care îl au majoritatea oamenilor, adică îmi folosesc o parte mai cu succes decît pe cealaltă. Pentru mine, diferenţa dintre stîngaci şi dreptaci, acum, e doar de număr şi fonetica. Oamenii cu adevărat special sunt ambidecştri. Ei o să ne conducă, deci trebuie să devin şi eu unul. Şi e mai uşor să devin ambidextru decît delfin. Şi, dacă nu înţelegi ce treabă au delfinii cu toată asta, îţi spun. Mi-e frică de delfini. Sunt prea deştepţi. Pînă la urmă, o să se supere şi o să ne conducă. Deci, ne trebuie foarte mulţi oameni echilibraţi pentru a duce o luptă echilibrată cu delfinii scăpaţi de sub control. Iar eu voi fi unul dintre ei. Dintre oameni, evident... doar dacă nu găsesc o modalitate de a deveni delfin. Cam atît... să nu uiţi că era o cale prin adîncul marelui absurd.