Casa. A treia casă în care stăm și pe care trebuie să o facem a noastră. Care cu fiecare an e tot mai puțin a foștilor proprietari, ale căror străchini și oale sunt încă în pod, și devine încet, încet a noastră, cu fiecare renovare pe care o facem și, mai ales, cu fiecare moment împărtășit aici. Casa, așadar. Și grădina. Luminițe, decorațiuni, un brăduț, căldura sobei. Și cățelul.
Noi. Îmbrățișarea noastră zilnică, care a devenit acum îmbrățișarea de dimineață, prelungită la un minut, dându-ne noi seama că știm că face bine. O nouă tradiție. Cicălelile reciproce, pe care le dregem cum putem, explicându-ne sau glumind. Plimbarea de la prânz, bucuroase, lăsând deoparte și jobul online și pregătirile. Plimbarea mea, devenită plimbarea noastră și a ei, când eu nu sunt. Ne plimbăm pe drumul noroit, printre grămada de gunoi a acestui colțișor de sat și șirul de case rămase nelocuite. Nu mă mai satur de priveliștea frumoasă spre pădure, spre o parte din sat, întins pe văi și delușoare de câmpie și spre neprețuitele câmpuri goale. Povestim despre oamenii mei, ai ei, ai noștri, despre ce case au mai rămas nelocuite prin vecini și cum era Crăciunul aici acum cincizeci de ani.
Bucătăria, mâncărurile. Postul nostru de o zi, o tradiție deja de câțiva ani.
Pregătirile noastre relaxate și imperfecte, discutând și lăudându-ne meniul. Înfășurăm sarmale, mai trecem vreo rețetă de la mamă la fiică. În câte un an, ascultăm melodii preferate din '70 până azi, cântăm și dansăm puțin printre pregătiri. Așteptăm colindătorii, covrigi și mandarine le-a pregătit mama. Mai vin sau nu în această margine de sat? La noi nu vin, dar ne bucurăm că se aud cântând câteva voci de copii undeva în vecini.
Oamenii noștri. Câteva apeluri video cu sora mea, râdem toate trei ca atunci când eram mici. Ea, cu sarmalele ei la Londra, eu, cu maioneza noastră în această margine de sat. Ne trimitem mai târziu poze, să vedem cine a ornat salata mai frumos? Ne conectăm cât și cum putem. Prieteni, rude, vecini, vii și morți, sunt toți prezenți cumva, ne completează lumea, nu suntem singuri de Crăciun nu suntem singuri pe pământ. Îi vizităm în case, îi vizităm la morminte, tradițional de Crăciun și de Paște.
Cu fiecare Crăciun petrecut cu mama în epoca noastră nouă mai adăugăm, cred, fără să ne dăm seama, câte puțin și în contul crăciunurilor noastre de demult. Mă gândesc la ce am "luat" eu de la ea, ce a învățat ea de la mine. Ce ne leagă, ce ne desparte, ce am descoperit împreună. Cât sunt eu Crăciunul ei, cât e ea Crăciunul meu.
Îi dau povestea să o citească. "Cum ți se pare ce am scris, mami? Crezi că ar mai fi ceva de adăugat?" "E frumos. O frază de încheiere, că a fost un an bun. Și o urare, poate." Așadar, un gând de mulțumire pentru acest an încheiat cu bine și un gând de speranță pentru noul an.
*