Ah, să postez, ultima imagine în albumul Advent. Unde am pus ornamentul primit ieri prin poștă? Hm... Ah, da!, e în cartea cea nouă din colet. O stea origami. E prima agățată în brăduțul din hol. Aleg fotografia în care două colțuri se estompează pe verticala tulpinii. Să fie mai vizibile cele șase din vechime.
Încep să mă schimb de haine, calm, pândind clipa fatală pentru un blocaj. Trebuie să renunț la șosetele verzi, sunt prea scurte, trebuie să leg strâns o pernă pentru o burtă legendară, aud cum pârâie stofa veche la un colț, deja am nevoie de Rudolf să mă lege la șireturi.
Puțin roșu în obraji, barba buclată se așază peste cea crescută într-o toamnă. Mă uit în oglindă și ezit între ochelarii de citit și unii de soare (parcă sunt din Miami Vice). Iau ambele perechi. Doar că, acum descopăr, n-am buzunare. Îi țin în mână. Mănușile albe intră greu. Salutare, iphone!
Sacul e gol, arunc, pe fundul lui, Visul unei nopți de vară - un album cu Shakespeare desenat și povestit pentru un băiat de 10 ani. Hei, are chiar 11!, după cum voi afla curând.
Uit clopoțelul, după care am umblat toată ziua, îl agăț pe un deget și mormăi că am ezitat să cumpăr un mic lămpaș. Iar mă întorc, uitasem toiagul, ales, de nevoie, dintre crengile mai viguroase ce-au rămas din toaletarea din primăvară.
Taxi-ul e deja la poartă. Hm, sper că încape și toiagul. Șoferul e cumsecade. Un tânăr volubil, amintindu-și emoția întâlnirii cu unul ca mine. Îi propun un traseu mai scurt, cursa, oricum, e deja plătită. Îi propun și o poză, doar l-a transportat pe Moș Crăciun. Nu mă aude, ne spunem urări. Pe trotuarul îngust trece un grup de tineri părinți cu copii. Mă dau într-o parte, să mă aranjez puțin, să intru în stare. Ei trec nepăsători pe lângă mine. Și nu pot da vina pe întuneric. Hm... Vorbesc un pic singur, să-mi reglez vocea. Mă încearcă temerile. Mă duc până în spatele blocului, cu pasul măsurat de toiag, mă întorc, fie ce-o fi! Sun la interfon, ușa se deschide, încep ascensiunea. Boca-boca, treaptă cu treaptă, până la etajul patru. Am fost prevenit că și prichindeii au imaginat un scenariu. Ei s-au ascuns, mama e în prag cu darurile. Le răstorn în sac și, dacă am tot mers adus de spate, nu mi-a fost chiar greu să remarc panglica întinsă la o palmă de podea, de-a curmezișul, cu un clopoțel aninat, să le dea de știre că Moșul a dat în cursă. Ceea ce am și făcut. Ho! Ho! Ho! Dragii Moșului!
Fetița, care are deja o săptămână peste 4 ani, se repede să vadă pățania, abia ce mă răstorn pe canapea și începe să-mi dea târcoale. Zvârlugă, e când într-o parte, când în alta. Frățiorul mai mic nu se dă jos din brațe, nici nu are curaj să mă vadă. Ei, dragii Moșului, cine a împodobit bradul ăsta frumos? Tu, Ioana, l-ai mai văzut pe Moșul, la grădiniță... Ce costum frumos, de elf, ai avut! Tatăl râde, o provoacă să spună o poezie. Băiețelul, în brațele mamei, începe să tragă cu ochiul. Vocea e când mai bună, când a mea, cea de toate zilele... Mă uit la zvârlugă și mi-o amintesc cum se speria de mine când era mai mică și ne mai întâlneam prin parc. Acum sare, e când la spatele meu, când în hol, când împrăștie pe covor din jucăriile lor. Prinde curaj și Alex, coboară din brațe, răspunde gestului meu de a-i întinde o mână. Mă privește fix în ochi, mă gândesc că abia cu două săptămâni în urmă i-am întins o deget să mă țină când, trezit din somnul în care căzuse pe când eram la ei în vizită, a descoperit că era doar cu mine, un necunoscut. I-am cântat și ne-am privit în ochi. Acum, sobru, e fix în ochii mei.
Între cele întinse pe covor, o carte de povești. 365 de povești. O caut pe cea de pe pagina 24 decembrie. Pe măsură ce le-o citesc, o adaptez la numele lor. Închid cartea și apuc toiagul, ușor, ușor, spre ieșire. Cobor cu același pas măsurat. O sedimentare a unui personaj. Și, în stradă, trei copii mă întâmpină cu colindul. Frumoși, atât cât îi zăresc printre zulufii de sub tichie. Ne dăm la lumină, sub un felinar, să rămână și o mărturie undeva, dincolo de noi. Unul dintre cei trei are și el o tichie de Moș în mână, îl tot îndemn să o pună pe cap, mă întorc spre cel de lângă mine, pletele lui mă fac să-l întreb ce este. Băiat. Mi-ar plăcea să-l văd cu tichia Moșului, dar Rudolf îmi atrage atenția că ei tot încearcă să-mi spună că în tichie strâng banii primiți.
La drum! Rudolf îmi umple sacul, alt interfon, de data asta doar două etaje. Arunc sacul pe spate, simt că îmi cam alunecă, mănușa e lucioasă. Strâng mai bine. Pasul mic, bocănitul toiagului pe ciment. Ușa larg deschisă. Rochița bleumarin, cu guleraș alb, zâmbet sfios, între mamă și bunică. Ochelarii de soare sper să sprijine magia. Beatrice îmi întinde câteva desene făcute pentru mine, mă conduce spre tăblița pe care exersează literele. A uitat-o pe una, dar asta o scriem doar aici. Poezia curge liniștit. Doar mai târziu voi afla că a fost o alta decât cea plănuită, ceva cu o primăvară, dar emoția îmi blurează detalii. Am zis să las fiecăruia, un semn al trecerii mele, un ornament de brad, o ipostază a Moșului. Pentru Beatrice țin, lângă toiag, o bentiță de ren. I-e drag cu ea. Se uită la mine, caută privirile alor ei. Încep să scot cadourile, care mai de care. Se bucură dar numai cât le înregistrează. Parcă mai e ceva în sac, cotrobăi, îmi pare că mai e doar cartea cu Shakespeare. Ah, mai e ceva, mă uit un pic și-mi pare o punguță de hârtie roșie. Pare goală. O fi căzut de la cadourile precedente? Asta este. Tatăl dă să mă ajute cu căutatul în sac, dar eu anunț că nu mai e nimic. Hai să nu plec imediat, mai stau o clipă. Hm, o fi, totuși ceva? Tatăl, ușor, aduce vorba de sac. Îl deschid, caut punguța, lărgesc gura sacului, tatăl vede și mă încurajează. Era darul micuț, pe fundul acelei punguțe. Răsuflu ușurat.
Mă pot ridica, trebuie s-ajung și la alți copii. Cobor bocănind, dau ocol blocului, gata să traversez pe sub balcon, să mă vadă fetița. Mașinile trec una după alta, nu opresc ele pentru un Moș Crăciun care încearcă să traverseze neregulamentar. Hei, ce fac? Ce exemplu dau copilului? Trecerea de pietoni nu e așa departe. O mai avea răbdare să mă vadă pe geam? Traversez până pe spațiul verde și, din șuvoiul de faruri ce vin din dreapta, deslușesc tramvaiul. Mă opresc. Se oprește și el. O vrea să umble la macaz, să schimbe linia. Nu văd nicio mișcare. Așteaptă. Eu aș traversa, dar mă ia frica. Apoi îmi pare că mă invită să trec. I-aș face un semn și stau înlemnit. Tramvaiul se urnește, eu mă urnesc, mașinile mă claxonează, de la un hotel ies niște bărbați să-mi strige cuvinte frumoase. Pâș, pâș, lumina felinarelor, un cuplu vrea să se fotografieze cu mine. Pâș, pâș, cred că m-am îndepărtat destul.
Mă dau după un panou și mă uit de Rudolf. Ca prin minune, apare, trage mașina deoparte și stă concentrat în telefon. Strig la el, nu mă aude. Nu îndrăznesc să reintru în raza vizuală, poate Beatrice mai e la fereastră. Strig. Nimic. Mă vede un muncitor, înțelege, se duce și-i bate în portieră. Rudolf vine lângă mine, nu înainte de a face o poză și cu muncitorul. Unii lucrează. O zbughim.
Îl rog să oprească la o poartă. Ho! Ho! Ho! Merry Christmas! O dată, de două ori, de trei ori... Curios, cei doi câini, veniți la gard, mă miros și nu mă latră ca de fiecare dată. Se crapă ușa, Vali scoate capul și-mi zâmbește. Din spatele lui, vocile exuberante ale invitaților. Îi las cartea mea de vizită, ornamentul de brad. La drum, Rudolf! Umplem din nou sacul, așteptăm semnul convenit, parcăm. Când să cobor din mașină, o tânără mamă cu doi copii costumați cu accesorii de elfi. Ei se uită la mine, eu la ei. Dragii Moșului! Și ce mai spun, nu știu, doar ce-l aud pe unul dintre ei: "Mamăăă, e chiar Moș Crăciun!"
Asta e un fel de "O, clipă, stai!"
Sacul la spinare, toiagul, pas cu pas spre scara blocului turn. Ah, interfonul este cu touch-screen, trebuie să scot mănușa. În hol, cât să încerc să pun mănușa la loc, îmi alunecă sacul. Buf! Uh, sper să nu fie nimic fragil. Renunț la lift, cinci etaje sunt un bun exercițiu de asumare a personajului. Apoi, știu că respirația se cam schimbă și, poate, e de folos. Albul curat al unui bloc nou, lumina caldă, sentimentul de spațiu care nu te constrânge. Boca, boca, trei grupe de trepte pe etaj, cât să alternez urcușul cu palierul. Curios că în niciun bloc n-am întâlnit oameni pe scări, n-a ieșit vreun curios. Am ajuns. Doar ce ating butonul și ușa se deschide. Din doi pași sunt lângă brad. Trebuie să mă îndrept bine de spate ca să-i văd vârful. Mă așez repede pe scaun și o văd pe Alexandra. Sunt impresionat de pantofii ei de lac, de rochița ce mă duce cu gândul la alt secol, al rafinamentului materialelor și al croielii. Și ochii ei mari, atât de deschiși spre dialogul cu interlocutorii. N-am mai văzut-o de mult, abia ce-am aflat de exercițiile de pian, o seriozitate în fiecare lucru pe care-l face, dar o seriozitate ludică, de artist. Sunt mut, îmi place s-o ascult, dar acum nu pot vorbi prea mult. Scot darurile, o carte are coperta îndoită, ambalajul unui pachet s-a desfăcut, o ciocolată e strivită. Și are forma lui Moș Crăciun. Ea le primește cu zâmbet, nu se entuziasmează, o blândețe care are tot timpul din lume. O mai fi ceva în sac? Dau să caut, doar albumul pe care-l car după mine. Mama se oferă să mă ajute să mai caut în sac. Eu sar repede să nu iese la iveală albumul. Nu mai e nimic. Ne luăm la revedere. Târziu, în noapte, acasă, voi descoperi cadoul pus deoparte, uitat de mine.
Rudolf mă așteaptă, mai avem un drum. Îl îndemn să nu mă mai aștepte, deja nu mai e mult de mers. Sacul la spinare și din doi pași aud un lătrat. Un soi de Bubico, vehement. Stăpâna zâmbește și vrea să-mi facă o fotografie. Se îndepărtează cât să văd că intră taman în blocul lui Andrei. Sun, se deschide ușa. Etajul patru. Boca, boca, treaptă cu treaptă. La primul etaj se deschide o ușă, În prag, un bărbat și un copil care să aibă nu mai mult de doi ani. Mi-e greu să disting dacă e băiat sau fată, pe cap nici urmă de păr. Mă trece un fior, alung gândul greu. Îi fac cu mâna, Dragii Moșului... Merg încet, mă opresc cât să mă vadă mai bine. M-aș întoarce spre ei, dar numai ne privim. Urc mai departe, mai coboară niște tineri, ne salutăm zâmbind. La ușă, încă un sac despre care fusesem avertizat. Drept care-l rog pe Andrei, care-mi deschide ușa, să mă ajute cu el. Mă prefac că nu știu unde e sufrageria. Mă așez pe un balansoar ce dă să mă legene. Am ajuns la Andrei auzind că și-a tot întrebat părinții ce e cu Moș Crăciun de nu i s-a mai arătat. Are 11 ani și e serios, parcă el e moderatorul întrunirii, în camera plină de maturi. Printre zulufi, tot ferindu-mi privirea de ochii inteligenți ai copilului, descopăr că tatăl se apleacă să cerceteze o pată pe covorul impecabil. Îngheț: e de la toiagul meu. Îl mut repede pe gheata dreaptă. Am doi saci de descărcat, declanșez operațiunea. Cum primul pachet ce se ivește are eticheta cu numele tatălui, țin să-i fredonez copilului colindul care mă urmărește: "Larg deschideți poarta, sufletelor noastre / N-am venit să cerem și-am venit să dăm". Pentru tata, pentru mama, pentru mătușa, pentru fiecare. Trebuie să refuz invitația de a mai rămâne să ciocnesc un pahar. Cum aș putea prin barba buclată? Cum aș risca să prelungesc expunerea? Invitația se reia, caut noi motive. Andrei tranșează: să respectăm dorința Moșului. Cu grijă la covor, pășesc spre ieșire. Iar până jos iar mă întâlnesc cu doamna și Bubico, în fața blocului alt Moș, aerul e mai vioi. Până la colțul străzii fac un sfert de ceas, poate, cufundat într-un vacuum mental. Doar pasul ușor, toiagul, adus de spate. Traversez atent, deja sunt la doi pași de casă. Îmi vine în minte Domnu' Popa al Sarmalelor Reci. Latră câte un câine, îmi mai alunecă sacul, acum cu darul primit de mine - am noroc, nu se sparge șampania. O mașină parchează mai în față, îmi pare că tinerii mi se adresează. Continui să merg cu pasul meu. Da, ei mă așteaptă. Doar să mă vadă. Au o plasă uriașă de cadouri, au venit să le ofere gazdelor. Țin să admir costumul de carnaval al unuia dintre ei. Tineri, bucuroși de sărbătoare, atenți. La revedere, Dragii Moșului!
În fața casei nu mă lasă inima să nu strig la vecinul meu de-o viață. Cum să nu merg și la nepotul lui?
Ei, dar deja a primit cadourile... Hm, improvizăm ceva... Îi pregătisem o carte, bunicii scot o droaie de ouă Kinder, pun la bătaie șampania și un cozonac, pentru părinți, ei dau de știre și pornim. Prin grădină, casele sunt într-o aceeași incintă. Nu sunt mulțumit că vin cu bunicii, e un indiciu în plus, dar învinge dorința mea a juca rolul. Amintirea va rămâne. Alexandru ridică mâna când vrea să mă întrebe ceva. De exemplu de ce nu ninge și la el dacă în Țara lui Moș Crăciun e atâta zăpadă încât trebuie să port ochelari fumurii de la strălucirea ei? S-a împuținat, o păstrez acolo, e mai important să rămână la Polul Nord. Pe la Teona, vecina lui, am fost? Eu ajung la toți copiii. Unde sunt renii? La colțul străzii, mă așteaptă. Teona i-a spus că e o aplicație pe Google și poți vedea pe unde zboară renii. E adevărat? Sigur, Teona are dreptate. Dau să plec, ne luăm la revedere, afară, după ce ușa s-a închis în spatele meu, îmi dau seama că nu știu să deschid poarta principală, și nu mă pot întoarce prin grădină. Bat în ușă, aflu cum să deschid, dar Alexandru mă întreabă cum de am știut să intru? Ah, am încurcat eu stânga cu dreapta, cum să învârt cheia. Și pornesc agale pe strada caselor cu ornamente luminate, o feerie până la colțul străzii. Mâine voi afla că Alexandru a stat lipit de fereastră, sperând să zărească renii. Și i s-a părut că Moșul seamănă cu vecinul bunicului său.
Pe stradă, un tânăr tătic încearcă să liniștească bebelușul din cărucior. Îl ia în brațe, plânsul se stinge. Cum se numește? Clara. Stați pe strada asta? Da, la 79, ne-am mutat recent, toată ziua la servici, nu știm pe nimeni. Eu la 87. La anul o să știe și ea de Moș Crăciun. La mulți ani, dragii Moșului!
Și intru în casa mea de-o viață.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)