Ne-am hotărât să ne mutăm înapoi în România. Golim casa. Mă străduiesc să vând sau să dăruiesc cam tot ce-am adunat în ultimii patru ani. Vin oameni să ridice mobile și mi se amestecă în minte teama de boală cu încântarea de a întâlni fețe noi după atâta timp de izolare. Vin o tipă însărcinată cu partenerul ei, câțiva studenți, o familie mare cu trei copii și-un câine, câte-un soț stingher trimis de soția care negociase cu mine.
Vândutul primelor lucrușoare ale fiică-mii mă năucește, fiindcă nu realizasem pe deplin că am depășit definitiv toate jaloanele din carte, primele trei, șase, nouă luni, apoi anul. Patul alb de bebeluș, în care s-a ridicat prima dată în picioare ținându-se de bare, în timp ce vorbeam cu bunică-sa pe Facetime, spre deliciul bunicii și panica mamei. Comoda de schimbat cu buline colorate, pe care de multă vreme nu mai aveam curaj s-o așez pe domnișoara titirez și care folosea mai mult la prins degețele în sertare. Cădița albastru răsărit-de-lună cu șezlongul atașat în care încăpea acoperită toată cu o mănușă de baie. Pachete întregi de hăinuțe prea mici. Toate sunt inutil de cărat dintr-o țară în alta, dar mustesc de mult mai mult sens decât alte obiecte din casă, iar graba cu care mă mișc forțată de circumstanțe îmi lasă un gust amar.
E a doua oară când strâng tot ce mi-e mai drag în cutii și renunț la restul. Prima oară am avut un sentiment puternic de eliberare. Nu-i de colo să realizezi cât de puțin depinzi de toate micile lucruri materiale. Zici, domnule, uite ce puțin îmi trebuie de fapt. A doua oară se simte diferit, mai multă deznădejde, mi se pare că mă împuținez totuși prin faptul că mi-e tot mai greu să-mi mai pese de lucruri. Ceva în mine clar nu e făcut pentru mutări din astea și se teme să se mai atașeze de obiecte, de vreo idee, de vreun proiect. Ca atare, mintea mi-e goală de gânduri despre ce va fi în noua casă. În plus, acum cel mai important "bagaj" e copilul, și grija pentru ea, să aibă ce îi trebuie, să nu se simtă ruptă și trambalată de colo-colo, complică lucrurile. În afară de toate acestea, renunțăm și la un drum care nu a dus chiar unde am fi vrut să ducă, o încercare din cele care îți oferă doar lecții, nu și împlinirea pe care o căutai.
Drumul.
În 2020 trăisem în izolare completă. Ca părinte de prim copil foarte mic, îmi imaginam mereu cum mă trezesc în spital și copilul nu are nici ce mânca, nici cu cine rămâne. Interacționam mult cu grupul de mămici expats unde se vorbea de lucruri ca actele notariale prin care stabileai cui vrei să-i rămână copilul când te răpune Covid. Așa că ne retrăseserăm complet, temându-ne chiar și de lift, de mașinile închiriate, de cutiile de pizza. Și iată-ne acum pregătindu-ne să călătorim cu avionul, să trecem prin taxiuri, aeroporturi, să ne întâlnim (cel puțin) cu toți membrii familiei, și să ne stabilim apoi într-o țară cu sistemul medical așa cum e cel din România. Aeroportul Amsterdam, uriaș, întortocheat și colorat, e straniu de gol. E dimineață foarte devreme, lumina abia se ivește, atâta cât poate Amsterdamul să dea într-o zi de început de februarie. Nu-i chiar atmosfera pe care ai vrea-o ca să-ți dea curaj la început de drum nou. Ne pitim îngrijorările sub măști ffp2, doar-doar ne-ar putea apăra ele de toate gândurile pe care ni le facem. Doar copilul e incredibil de viteaz - acasă obișnuia să plângă când ne puneam măștile, acum e curioasă și veselă. Refuză pentru prima dată în viață sânul pe care mă grăbesc să i-l servesc la decolare ca să nu i se înfunde urechile. Adoarme la tatăl ei în brațe, altă schimbare pentru mine, care mă face să mă simt inutilă și deznădăjduită. Dar ce e important e că trece cu brio de prima călătorie cu avionul. Mult mai târziu, după ore și ore de drum, va ceda fizic și mental în aglomerația de pe DN1, îngrozitoarea, urât-mirositoarea, neschimbata aglomerație cu mers bară la bară de pe DN1. Îi va fi rău, va plânge. Vom intra în casa bunicilor epuizați, înfrigurați, acoperiți în vomă de bebeluș, vom face un ciudat și stângaci dans cu socrii mei, chinuindu-ne cu măștile și distanțarea. Apoi, singuri, ne vom așeza la masă și copila se va reactiva miraculos, mâncând cu poftă piure de cartofi, banană, pâine, totul și orice, necaracteristic pentru ea, și ne va da și nouă speranță și oarece "foame" pentru viitor. Va urma carantină 2 săptămâni, cu sughițuri, fiindcă nimeni nu are răbdare, după atâta timp, să mai aștepte acest căpețel de timp ce pare nesfârșit.
Noutăți.
Într-una din zilele de carantină a început să ningă. Copilul nostru amsterdamez văzuse până atunci doar o fulguială anemică și o pajiște verde din Amsterdamse Bos tărcată cu petece alb-gri. Și acum, pentru prima dată de ani întregi, ninge cu adevărat în viața noastră. Dacă lumina în ziua călătoriei a lipsit, văd această pătură albă ca un semn bun pentru ce va urma. Foaia albă pe care o căutam, care să acopere tot ce-a fost gri înainte. Copila e încântată, o înfășurăm în tot ce avem mai gros și o plimbăm cu sania prin grădina bunicilor. Învață imediat să se țină bine și să se lase trasă ca un pui de urs din care abia se văd ochii. Descoperă o minge de tenis prin magazia bunicului și se joacă pentru prima dată cu bunicii ei paterni: în curte, noi adulții respectăm, cuminți, distanța de 2 metri, iar ea merge de la unul la altul și ne oferă, pe rând, mingea ei de tenis. Ia și tu un pic de bucurie. Ia și tu.
Mai târziu, prind pe cameră un alt moment ca din filme. Fiică-mea de 1 an și ceva și 80 cm, care, cine mai știe din ce motiv, e îmbrăcată cu căciula ei dungată cu urechi, moț și șnuruleț sub bărbie, se chițăie cu bunica mea de 90 de ani și 1,45 m pe canapeaua din sufrageria maică-mii. Bunica stă cumva căzută către pitică, să o poată gâdila la burtică, iar copila o apucă cu ambele mânuțe de coafura buclată, trademarkul ei, pentru care în tinerețe prietenii îi ziceau Moț. Râd amândouă. Se cunosc de câteva zile, și deja se adoră.
Pe mama o întâlnește exact când începe să-și dea drumul la cuvinte, astfel încât o lungă vreme bunică și "Ana" înseamnă același lucru, "Ana" fiind prima încercare de a pronunța numele maică-mii (vor urma Ancaca, Ancul meu, Anchi). Confuzie maximă: pentru câteva săptămâni, ambele bunice, dar și sora mea, pe care chiar o cheamă așa, sunt strigate "Ana". În timp, cuvintele se limpezesc și se înmulțesc nesperat de bine. Fetița vorbește excelent pentru un copil așa de mic. Se clarifică și rolurile. În brațe la bunicul explorăm, iar el povestește cu răbdare, spre deliciul ei, despre tot ce e de văzut în curte și gospodărie, inclusiv despre centrala termică și sculele din atelier, dar și despre păsări și toate plantele care împânzesc grădina. Cu bunica maternă desenăm, gătim, dăm iama în parfumuri și mirodenii. Cu bunica paternă ne dăm uța pe picioare, vizităm și culegem grădina (de mult mai multe ori decât e cazul). Cu mătușa Ana, care locuiește în străinătate, vorbim pe video și ne bucurăm din plin de ea când ne vizitează în vară. Și, între multe, multe femei, unchiul devine personaj minune, pentru care fetița dezvoltă imediat o feblețe specială.
Muntele.
Ne-am mutat într-un apartament de la etajul 8, și e prima dată când trăiesc Brașovul de la înălțimea asta, de unde pot vedea până departe și mă pot bucura zi de zi de relieful care mi-a lipsit atât de mult în ultimii 16 ani, de când am plecat de-acasă. Prima seară în sufrageria aproape goală s-a lăsat cu un apus minunat, cu soarele dispărând între Tâmpa și Dealul Melcilor. Când vrem să mergem în centru, trecem dealul, parcurgând drumul care-mi părea cel mai fascinant în copilărie, când Dacia tatei se chinuia, icnind, să urce panta fără să se oprească. Iar plimbarea preferată e tot la poalele Tâmpei, la fel ca-n adolescență, când era cel mai ușor de urcat spre munte când plecam de la liceu. Revenind iar și iar în același loc de plimbare vedem tot mai bine cum copilul se schimbă, așa cum se schimbă și copacii, de la anotimp la anotimp: am pornit cu un copil care stătea mai mult în cărucior și în brațe, și terminăm anul cu piticul pe care îl pierdem alergând de colo-colo pe alei întocmai ca o veveriță, mai căzând, mai julindu-se, dornică de tot mai multă independență. Voi locui pe cealaltă parte a muntelui față de locul unde mi-am petrecut eu copilăria. Cumva, am trecut prin atâtea și am ajuns de cealaltă parte a oglinzii, de cealaltă parte a muntelui care se colorează atât de frumos în fiecare anotimp, care mi-a inspirat primele poezii și mi-a străjuit pașii de-atâtea ori. Aștept cu speranță și bucurie să văd ce se găsește aici, deși uneori, ca-n oglindă, lucrurile par nelalocul lor în acest timp nou, în acest oraș vechi.
POZA
Boală.
Ne vaccinăm plini de speranță spre sfârșit de primăvară și o vreme ni se pare că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Că s-a terminat cu nebunia. Dar când vara aduce liniște aproape peste tot în lume, în jocul stupid de du-te-vino al acestei pandemii, pe noi ne lovește altfel de boală: una dintre bunicele noastre suferă un atac cerebral și rămâne la pat. Ne amintim încă o dată cum totul se schimbă și cum anii din urmă sunt irecuperabili. În toamnă o vom pierde de tot, în mijlocul unui lanț de întâmplări stupide: mai întâi apare Covid la noi în familie, în ciuda vaccinurilor și-a aparentei acalmii din țară, apoi cei care am scăpat de Covid ne îmbolnăvim de alt virus suficient de agresiv cât să ajungem la spital cu copila bolnavă de pneumonie. Petrec cea mai lungă zi din viața mea de părinte așteptând mai întâi rezultatele testului Covid, apoi ale diferitelor analize. Fetița cea vitează acceptă fără probleme branulă, perfuzie, tratamente injectabile. Urmează alte zile lungi, care se măsoară în doze interminabile din zeci de medicamente. Mă întreb ce aș prefera, asta, sau probabilul invariabil paracetamol pe care l-am fi primit în străinătate, în aceeași situație. Un memorabil și dur moment, care îmi zguduie crunt construcția deja fragilă a vieții noi în țara mea, este cel în care suntem externate din spitalul privat la ora 20, când se închide, și trebuie să batem farmaciile căutând medicamentele din rețeta lungă de nu se mai sfârșește. De la prima farmacie mi se zice, spre disperarea mea, că antibioticul și aerosolii prescrise nu se mai găsesc. Tremur de supărare, nemâncare și oboseală și nu știu ce îi voi putea da copilului ca să se facă bine. Reversul monedei? Mama vine să ne aducă supă de pui și să păzească și ea copilul peste noapte, ceva nesperat în anii din urmă.
Ziua ei.
Fetița primește musafiri de ziua ei, toți bunicii, străbunicele și unchiul. Umplem casa cu baloane și ghirlande colorate, și îi așteptăm cu emoții mari. Facem bufet suedez, că suntem prea mulți pentru masa noastră. Copilul radiază de încântare când casa se umple. Deși nu durează mult, sunt toți aici cu noi, zâmbitori, într-un soare nesperat pentru o zi de noiembrie. Mâncăm tortul mov al copilei, montăm setul nou de trenuleț, o copleșim cu cercuri concentrice de drag și stăm cu rândul să ne jucăm cu ea. Luni întregi va continua să gătească și să facă pregătiri și cadouri pentru musafirii ei. E clar, nu mai suntem singuri. Suntem în familia noastră pestriță, în care găsești de toate, ca-n orice familie, iar bucuria fetiței să fie cu noi toți merită tot zbuciumul de peste an.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)