- Offf... iar mă plictisesc luni bune pe aici, zise tristă şi îngândurată, săniuţa.
- Şi se pare că vei avea nevoie şi de ceva reparaţii, se auzi din apropiere o voce firavă.
- Tu cine eşti? întreabă săniuţa.
- Sunt o jucărie, un castel de lemn - Castelul Turn, căruia Doru, băiatul stăpânului, i-a rupt o uşă. Aşa că m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet.
- Te cred. Eşti de mult aici?
- De vreo două luni, imediat după Crăciun. Doru este un copil răsfăţat.
- Da, aşa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai înalte, pe cărări de munte şi printre cazematele cele mai periculoase. Mă arunca într-un colţ al debaralei, fără pic de milă, după fiecare aventură. Mi-am rupt de două ori piciorul drept. Tatăl său m-a reparat aşa, de ochii lumii, pentru a rezista la încă o competiţie. Mi-ar fi plăcut să fiu vopsită, împachetată frumos, depozitată cum se cuvine, oftă săniuţa.
- Hai nu mai fi tristă. Ne vom distra de minune. Sunt expert în petreceri, a spus hotărât Castelul Turn.
Într-adevăr au jucat fel şi fel de jocuri: mima, păcălici, au povestit şi au cântat, astfel încât nu au realizat că a sosit din nou luna decembrie. De fapt, jucăriile nu prea aveau noţiunea timpului.
Într-o zi, au auzit colinde, cântece de linişte şi frumos şi bine.
- Oare va ninge în curând?, se întreabă melancolică săniuţa.
- Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Eu rămân aici, până voi fi aruncat probabil. Deşi mi-aş dori să ajung la un orfelinat pentru copii, spuse trist Castelul Turn.
- Ai vrea să ajungi la un orfelinat? spuse săniuţa.
- Da, este visul meu. Acolo sunt sigur că un copil m-ar repara şi toţi s-ar juca frumos cu mine. Aş prinde viaţă şi m-aş hrăni cu veselia lor, adăugă, gânditor, Castelul Turn.
"Am venit şi noi odată / La un an cu sănătate..." se auzeau colindătorii.
- Doru, ninge! spuse tatăl, privind fericit fulgii care cădeau din cerul alb ca o mantie argintie.
- Urraaa! Mâine la derdeluş. Repede, să scoatem săniuţa de la naftalină, se auzi glasul zglobiu al lui Doru.
Fără a sta pe gânduri şi a aştepta şi alte rugăminţi, tatăl execută sarcina.
- Eşti norocoasă, săniuţo! De când te-am cumpărat ai avut parte de activitate intensă an de an. Hai, la treabă acum, spuse tatăl lui Doru şi prinse săniuţa de bara ce-i unea picioarele.
Săniuţa îl linişti pe Castelul Turn, ce părea foarte supărat.
- Promit că pun o vorbă bună pentru tine. Ai încredere în mine. Prietenul la nevoie se cunoaşte.
- Mulţumesc! Ai grijă pe unde circuli, adăugă Castelul Turn.
Săniuţa a fost curăţată cu o soluţie specială pentru lemn şi scoasă la aerul rece, să-şi intre în formă. "Ce bine este! Aer proaspăt pentru celulele mele lemnoase!" spuse fericită, privind cerul înstelat. "Ce dor mi-a fost de voi: stele, lună, ramuri, nea." În curând, obosită şi emoţionată, a aţipit.
A doua zi zorii i-au gâdilat lemnul lustruit. Era ca nouă. Se simţea pregătită să alerge mult şi bine. De abia aştepta să demonstreze că e în formă.
Nici nu a terminat de gândit că Doru a şi sosit.
- Pregătită de peripeţii, săniuţa mea? zise zâmbind voios, băiatul.
- Bineînţeles, răspunse săniuţa, deşi ştia că nu poate fi auzită. Şi am o mare surpriză pentru tine! Ai să vezi curând.
Băiatul s-a suit pe săniuţă şi au pornit în sus, pe stradă. La colţul străzii, săniuţa a făcut curbă spre dreapta.
- Hei, dar unde mă duci? Nu am voie să mă îndepărtez prea mult azi, strigă Doru.
- Nu-ţi face griji, eşti în siguranţă, spuse săniuţa.
Două străzi mai sus, era un orfelinat. Săniuţa ştia de el, aşa că a ajuns în faţa lui şi s-a oprit. Copiii dinăuntru se uitau trişti pe ferestre. Pentru ei nu existau Moş Nicolae şi Moş Crăciun.
Doru îi privea tăcut şi într-un târziu le-a făcut semn cu mâna. În pragul casei s-au ivit doi băieţi, cam de aceeaşi vârstă cu Doru.
- Vreţi să faceţi o tură cu săniuţa? întrebă încet, băiatul.
Cei doi s-au privit miraţi şi au răspuns în cor:
- Mulţumim, ar fi o mare bucurie.
Săniuţa alerga năstruşnică purtând cu mândrie pe cei doi copii care de mult nu se mai bucuraseră de o asemenea plimbare. Săniuţa era încântată de chiotele de bucurie şi de râsetele celor doi băieţi.
La oprire, înainte de a-şi lua rămas bun, Doru le spuse:
- Mâine este Crăciunul. Sunt sigur că Moş Crăciun va lăsa ceva şi pentru voi. Promit că mă întorc.
Acasă, Doru se duse direct la pod şi scoase toate jucăriile abandonate acolo. Îi ceru ajutorul tatălui său, le repară, le puse în saci şi ştiu ce are de făcut cu ele a doua zi.
- Mulţumesc, zise Castelul Turn, în timp ce era transportat pe săniuţă spre orfelinat.
- Cu mare drag, răspunse săniuţa. Orice vis, când crezi în el se îndeplineşte. Mai ales în preajma Crăciunului.
Aşa, Castelul Turn a petrecut zile multe şi fericite alături de generaţii de copii. Iar săniuţa, peste câţiva ani, i-a devenit parteneră de poveşti la orfelinat. Doru a crescut şi săniuţa rămăsese prea mică pentru el, chiar dacă încă s-ar mai fi dat cu ea. Căci, chiar dacă oamenii cresc, sufletul lor rămâne de copil. Pururea.
Fiecare ajunge acolo unde îşi doreşte. Trebuie doar să creadă.
*