Și deși am început să admir multe alte tradiții aici, pentru mine cu adevărat un "nou început" este mereu în august. Cu două excepții, am călătorit către familie și amici în toți cei 23 de ani petrecuți în Statele Unite. Vara este anotimpul când renasc, așa că, atunci când am aterizat pe aeroportul Otopeni în iunie, am simțit o intensă bucurie. Abia așteptam să îmi văd sora, amicii, să mă plimb pe faleză la Tulcea, să stau la terase la bere, să mănânc pește de Dunăre și amandine.
Pandemia a creat multe frustrări exacerbând naționalismul. Eram cu familia la aeroport, aveam foaia de călătorie oficială, emisă de către Consulatul României la New York, așteptam să trecem de toate astea ca să mă văd în avion, când deodată aud: "Ah, dar nu puteți călători, Elveția este închisă pentru turiști".
Am simțit cum încep să tremur.
"Nu se poate".
"Ba da, au anunțat..." și nu mai sunt atentă la ce ni se spune. Am brusc un moment de claritate: "Dar noi nu ne oprim în Elveția, doar tranzităm acolo". Am zis că gata, s-a rezolvat. "Noi suntem cetățeni ai României". Ni se cer pașapoartele. Foile de călătorie par suspicioase și ni se spune că ce aveam nu este în regulă. Simt că voi pierde avionul și mai că dau să plâng pentru că nu vreau să mai petrec o vară în S.U.A.
Mă alint, știu. Dar poate că cei din diaspora și-au câștigat moftul acesta. În sfârșit ne îmbarcăm. Am ajuns la București! Super! Ne luăm bagajele, comandăm un Uber și nici nu intrăm bine în mașină că simt că am ajuns cu adevărat acasă: șoferul ne povestește non-stop despre cum e în țară, ne zice că și-ar dori tare mult să vină în S.U.A., chiar și în vizită, ne spune despre operația la picior pe care trebuia să o facă, ne oferă să oprească la o cafeluță, ce mai, suntem ACASĂ!
Întâmplarea face că în ziua în care am aterizat, generația soțului meu se întâlnea să serbeze 30 de ani de la terminarea liceului. În alți ani m-aș fi dus la culcare după un zbor lung cu escală, cu schimbare de fus orar, dar acum sunt prea fericită ca să îmi pese de somn. Lasă, pot dormi și în S.U.A.! După ce ne întoarcem de la serată, la câteva zile, vine și sora mea. Ea locuiește la Constanța. De multe ori m-am obișnuit ca ea să vină la mine, să deschidă poarta și să îi aud glasul, să ne luăm în brațe.
Zi de zi ieșim afară cu amicii, vreau să mă asigur că anul fără ei în 2020 este amplificat acum. Merg la teatru, la concerte de muzică simfonică și de jazz, la muzee, mă plimb prin parcuri, deși este caniculă. În pandemie am învățat să nu mai amân, să nu aștept să vină "clipa potrivită", ci să mă bag în cât mai multe proiecte, să lucrez în echipă, să fiu alături de energiile oamenilor, și cât mai departe de știri, de panici, de statistici.
M-am bucurat din plin în 2021! În ianuarie, piesa autobiografică Unpack debuta la un festival de teatru de la Santa Clarita, California, iar în martie, aceeași piesă urma să fie filmată la ICR Londra.
Este o piesă dedicată unei iubiri pe care am trăit-o crescând alături de tatăl meu, un tip generos, muncitor, glumeț. Simt că Maria Alexe calcă pe vârfuri învățând rolul, să nu mă supere, să nu zică un cuvânt altfel decât s-a întâmplat, este o intensitate în expresivitatea gesturilor ei și sunt și la Tulcea și la Londra și în State în același timp. Toate instituțiile sunt încă închise și aici și în Londra, un loc de care în ultimii ani mă leagă prietenii și colaborări frumoase cu echipa de la Kibo Production și câteva actrițe românce stabilite acolo. Stăm încă în case și așteptăm să ne vină rândul la vaccinare. Andreea Helen David îmi face surpriza de a face un film de scurtmetraj după scenariul meu, Ana, o reinterpretare a celebrei balade Meșterul Manole, zisă însă din punctul de vedere al femeii. Poate este de la cât am zăcut prin casă, poate este dorința mea de a modifica canonul literaturii masculine, dar Ana este mai mult decât femeia care vrea să nu fie zidită și, atunci când Andreea îmi trimite înregistrarea, simt că o parte din visul meu s-a împlinit.
De câțiva ani, la sfârșitul lunii mai organizez un festival de piese noi la Jersey City Theater Center. În 2021, am ales ca temă "Vindecarea" nu doar pentru că simțeam încă acut efectele devastatoare ale pandemiei, cât și pentru că operam pe "wishful thinking mode", sperând că tema propusă va avea cumva puteri magice ajutându-ne să ne regăsim după patru ani cu un pseudo-președinte incapabil să conducă o țară. În 2021, datorită unui grant, festivalul nostru live a avut subtitrări și traducători ASL (American Sign Language) astfel încât și cei surdo-muți să se poată bucura de piesele selectate.
newjerseystage.com/2021/05/19/jersey-city-theater-center-wraps-up-2021-stages-festival-across-final-two-thursdays-in-may/
Chiar înainte să plec din S.U.A. în vacanță, două piese scrise de mine au avut o lectură dramatică în Anchorage, Alaska (La tiza) și alta a fost jucată la New York (Cliffhanger). Prima piesă le este dedicată studenților D.A.C.A. (Deferred Action for Childhood Arrival), un program inițiat de fostul președinte Barack Obama.
Cea de-a doua piesă le este dedicată celor din comunitatea LGBTQ. Ambele sunt inspirate din munca mea cu studenții de la Pace University care mereu mă învață din experiența lor de viață.
Este iunie; după Cliffhanger, tot ce mai am de făcut este să împachetez!
Cât am fost în țară, am văzut două piese de teatru: Hai, să vorbim despre viață! și Tache, Ianke și Cadâr. Pe ultima o văzusem la TV cu mulți ani în urmă. Pe prima o citisem de cum se anunțase câștigătoarea Concursului "Piesa anului" (UNITER) și pentru că și eu avusesem o piesă în competiție ca finalistă. Ce bucurie am trăit într-o zi când am citit un e-mail de la Iași în care mi se transmitea că piesa Femeia care tot uită să se nască luase punctajul maxim și urma să aibă o lectură dramatică! Întâmplarea face că eram singură într-o cameră de hotel în Illinois unde fusesem invitată ca guest speaker să discut despre trilogia cancerului la sân studenților de la Peoria University.
Am urmărit ulterior înregistrarea lecturii dramatice pe care v-o ofer și vouă.
Toamna anului 2021 mi-a fost pe mare plac. Piesa Woman, A Choreopoem a debutat la Londra în regia lui Sharon Willems, iar Mia la New York în regia lui Handan Ozbilgin. Ambele piese aduc în prim-plan dorința femeilor de a-și cunoaște și iubi singure corpul, de a-și clădi prietenii cu alte femei pentru a se simți mai sigure pe ele. Ambele piese se intersectează cu munca mea de la doctorat. Prima pentru că discută despre rezonanța magnetică și migrene, cât și despre vârstele intime ale corpului unei femei. Cea de-a doua este de fapt prima mea piesă pe care am vrut să o scriu ca urmare a șocului și a golului lăsat în urmă de moartea mamei. Mia face parte din Staging Breast Cancer Trilogy care a apărut în 2021 (www.amazon.com/Staging-Trilogy-Catalina-Florina-Florescu)
Am avut un an plin de oameni, nu doar pentru că mi-am văzut piesele jucate, publicate, citite dramatic, cât și pentru că m-am întâlnit cu mulți oameni în... vis. Mă duceam la culcare ostenită de la predatul în Zoom și noaptea se transforma într-o scenă, corpul meu invitându-i pe alții să intre, să îmi țină companie. Un An Nou bun și în 2022! Acum este clipa noastră. Pe curând!
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)