Ai plecat.
Emily Dickinson, primul chip pe care îl văd când mă trezesc. Alături de ea, am aflat cum "Să ne iubim din toată inima, pentru că cine știe încotro se vor îndrepta inimile noastre când lumea nu va mai fi?"
Scrisorile către tine.
Insomniile.
Am întâlnit un arici. Firele de iarbă îi gâdilau nasul. Nu știu de ce, dar lângă el m-am simțit brusc foarte mică.
Concertul nr. 1 de Șostakovici, în cadrul Festivalului "George Enescu". Primul concert la care am plâns și de la care nu am ieșit nici acum.
Ești încă peste tot.
Am văzut Plugarul și moartea la Teatrul Național Iași: "Izbită de talazuri, ancora mea nu mai prinde nicăieri". Anul acesta, dialogul cu moartea nu a rămas o simplă confruntare literară. Întâlnire cu o absență.
Te-am întâlnit.
Am văzut Pietà Rondanini a lui Michelangelo la Milano. Și mi-ai spus că seamănă cu noi.
Am cântat Schubert și Nietzsche la un pian vechi din curtea Castelului Sforzesco.
Am citit Orlando: "Nimic n-a mai rămas din toți prinții ăștia în afară de o falangă".
Nu te mai văd.
Mi-au crescut aripile pe dinăuntru. Cine ar fi zis că e nevoie de două aripi ca să cazi cum trebuie?
Ploaie de frunze. Ofrandă. Cuplu de libelule. Mi-ai spus că îți place cum se vede lumina pe chipul meu.
Tăcerea doare.
De ce lumânările trăiesc mai mult decât noi?
Plimbările lungi prin Tineretului, ascultând A Momentary Lapse of Reason. Cerul, păsările și nucile goale. "Uite! Cerul a crăpat.", ți-am zis. Iar din el au țâșnit ciorile și pescărușii pitici.
Lacrimile.
Am fost la filmul To the Moon, în cadrul Festivalului Filmului European. În seara aceea, luna nu era pe cer. Dar nu am spus nimănui.
M-am întrebat cât de mare este raiul: e suficient de mare cât să încapă doi oameni în el.
Mi-ai spus: You are carving in my soul with light, directly inside my soul. We should call it light-carving.
Îți amintești când râdeam?
