Lună plină în Berlin

Era o cameră spațioasă, mobilată minimalist, cu pereții tapisați cu un model geometric. Stilul contemporan, ce plictisitor, se gândi, urmărind cu privirea conturul unui romb gri, pe jumătate suprapus peste un cerc violet. Ordinea camerei era perturbată de valiza deschisă pe podea, în mijlocul covorului și de geanta ei de umăr zvârlită neglijent pe pat, din care ieșeau un capăt de stilou și un carnet de notițe. Dincolo de ferestrele acoperite de opace draperii, orașul își făcea auzită prezența. Tramvaiul trecea încet, zgomotul repetat al roților ritma liniștea din cameră.

Pe jumătate ascunsă după perdea, privea în gol spre stradă. De cine se ascundea, se strâmbă, era singură.

Ieși pe balconul îngust și își încleștă mâinile pe balustradă. Inspiră forțat, aplecându-se peste margine, aerul rece, parcă dificil de tras în piept.

Pe stradă, la 5 etaje dedesubt, trecătorii păreau, priviți de sus, niște insecte cu capete mari de sub care apăreau, balansându-se, câte un picior, câte un braț. Se mișcau în șiruri, se intersectau și își schimbau aleator sensul de mers. Priviți cu ochii întredeschiși păreau niște furnici într-un mușuroi, se gândi.

Tresări. Am uitat, iarăși. Se repezi în cameră, își caută telefonul. Mmm, două apeluri pierdute. Formă numărul repede.
- Salut, am ajuns, da. Sunt la hotel deja, m-am zăpăcit cu taxiul, cu bagajele, numai acum mi-am adus aminte. Ce face Ina? Dă-mi-o un pic să vorbesc cu ea.

Se ghemuise pe covor, cu telefonul la ureche. Ascultând povestea fetiței, fața i se luminase, se întinsese cu totul pe spate, un picior peste valiză, desena cu mâna în aer. Au cântat împreună, au râs.
- Da draga mea, noapte bună. Sigur, dă-i telefonul lui tati. Văd că e în formă maximă, mult succes cu pusul la somn, râse.

Încet zâmbetul îi pieri, ascultând vocea bărbatului în telefon. Se strâmbă a lehamite, apoi se întunecă de-a binelea. Răspunzând monosilabic și plictisit, făcu ture prin cameră până la sfârșitul conversației, aranjându-și hainele în dulap și conținutul genții îl înșira fără să își dea seama pe birou.
- Trebuie să cobor, e ora cinei, o să mănânc cu colegii, spuse în final, pa, pa, povestim mâine seară, da, o să am conferințe toată ziua.

Telefonul rămase însă abandonat pe marginea patului, iar ea cu privirea în gol la fereastră.

*
Seara veni, apoi noaptea. Se mișcase ca o fantomă dintr-o parte a camerei în alta, când pe un fotoliu, când pe marginea patului, apoi iar la fereastră.

Ca dintr-un vis trezită își dădu seama. Îi era foame. Ora cinei trecuse de mult, probabil că toată lumea dormea deja. Inpectă iar pe fereastră strada. Vizavi era stația de tramvai și o shaormerie încă deschisă. Simți o amețeală ciudată. Trebuie să mănânc ceva, își zise, și trăgând un hanorac pe ea, coborî repede în holul liniștit. În afara recepționerei, butonând concentrată la calculator, nu văzu pe nimeni.

Se strecură pe ușile glisante cu gluga trasă peste ochi. Nu avea chef să vorbească cu colegii ei, de fapt cu nimeni, dădu din cap. E foarte obositor să explici asta și să rămâi politicos, mai ales când habar nu ai ce se întâmplă cu tine însuți, de fapt.

Ce simt, se întrebă privind printre frunze fațadele clădirilor. Nimic, se strâmbă, sunt că într-o transă, nu fac decât să trec prin zile ca un robot.

Orașul era încă foarte activ, se minună, zgomotele mașinilor și ale frânelor trase brusc, luminile farurilor, ambulanțele trecând, toate creau impresia unui mecanism viu cu toate piesele funcționând sincronizat, cu un ritm propriu pe care îl intuia, străin, diferit. Și aici, ca și acasă, mă simt pășind printre lucruri, se gândea.

Își privi umbra alunecând pe trotuar în fața ei. Își întoarse capul. În mijlocul străzii, departe, între două trunchiuri, se ridica argintie, luna plină. Își simți umărul ciocnit de trecerea unei persoane.

*
Scuze, scuze, râse fata în rochie roșie, fluturând trecător o mână în spate. Lecția de tango se terminase, dar încă îi vibra în picioare tremoloul vioarei. Îngână melodia, arcuindu-și spatele ca pentru a se distanța de partenerul de dans. Îi simțea încă degetele pe mijlocul spatelui, acolo unde rochia decoltată lăsa pielea caldă să primească atingerea fină și caldă a mâinii lui. Oare i se păruse sau apăsarea fermă a palmei lui, ghidându-i direcția de dans, alunecase la un moment dat într-o mângâiere? Profilul feței, pe care îl privea doar cu coada ochiului, ghicind lângă urechea ei marginea mandibulei, se apropiase atunci de obrazul ei, și surprinsă își aminti cum o secundă buzele ei șterseseră obrazul proaspăt ras încărcându-se cu aroma aftershave-ului. Asta simțea, izbucni singură în râs, apăsându-și gura cu mâna, ca să prindă încă o urmă din parfumul catifelat pudrat. Și atunci a râs, își aminti, ca să ascundă cât de pierdută se simțea în privirea lui surprinsă.

Traversând strada aproape dansând, încă râzând, își încrucișă privirea cu a persoanei care trecea în sens opus.

*
E prea ușor, își spuse bărbatul cu pardesiu gri, cu gulerul ridicat ca să îl apere de vânt lăsându-și ochii să alunece pe silueta dansantă. E aproape pregătită să fie abordată, e suficientă o glumă delicată. Dacă aș fredona aceeași melodie, ar râde. I-aș inventa un nume de dansatoare faimoasă și ar râde cu mine. Dar e atât de exuberantă, e o ființă luminoasă, am văzut-o de departe și la fel ca mine altcineva ar putea-o vedea și și-ar aminti întâlnirea noastră și că am plecat împreună. Îmi tremură mâinile imaginându-mi-le pe pielea ei, la rădăcina gâtului, apăsând și strângând tot mai mult, simțind cum îi pulsează fierbinte, nebun, sângele în venele tot mai umflate, până când își pierde dintr-odată rezistența și corpul îi rămâne moale, docil, în brațele mele. Dar nu ea, e prea evident, își întoarse el capul. Ajunsese pe partea cealaltă a străzii. Hmm, cine vine spre mine, cu gluga de hanorac trasă aproape peste ochi, o fi fată sau băiat? Nu că ar conta, rânji în sine, dar e o fată, după îngustimea umerilor. Nu pare de-a locului, caută ceva în jur, nehotărâtă. De ea nu și-ar aduce aminte nimeni, inspiră el cu poftă, mai rămâne să găsesc cum să încep o discuție, poate despre ceva ce caut și eu pe aceeași stradă, haide micuțo, uită-te spre mine.

*
Scuzați-mă, domnișoară, auzi ea și ochii ridicând se lovi de luciul rece albastru al ochilor lui, prin care, până acum o secundă, parcă privise și se văzuse, vulnerabilă pradă.

Țipă din adâncul pieptului și o luă la fugă înapoi spre hotel. Din gât, strigatul îi ieșea continuu, disperat. Nu se opri nici în hol, urcă în salturi treptele spre etajul ei, deschise încă urlând ușa și o trânti în urma ei, apoi o blocă cu biroul, cu scaunul, cu valiza, clădite toate unele peste altele.

Se retrase cu spatele până când se lipi de perete, tremurând, și rămase acolo, măturată de raze oblice de lună coborând liniștite, reci, peste chipul îngrozit, peste mâinile încleștate a nedumerire și spaimă, întinzându-se apoi albe pe podea.