Ida

În orașul din betoane albăstrui, cu o singură oază de verdeață în centru, mai rămăseseră, răzlețe, de pe vremea pionierilor și a căutătorilor de aur, două-trei cartiere de case. Într-una din acele case din rumeguș tasat construite după stilul scandinav, locuia bătrânica Ida. Pe strada Newton, mai precis, la deal de o familie zgomotoasă de imigranți ruși. Căsuța se remarca printre celelalte, gălbuie, cochetă, înconjurată de o grădină generoasă în culori, miresme și păsări colibri, îngrijită o dată la câteva săptămâni de grădinari profesioniști. Distinsa doamnă Ida avea rude care veneau mereu să o ajute, să o ducă de colo-colo cu mașina, și să-i facă cumpărăturile.

Și totuși, singurătatea ei era atât de vie, încât uneori se materializa în câini, pisici și alte animale de companie pe care le scotea la plimbare pe străzi, fără frică de batjocora minților rezonabile. Căci se știa iubită de toți vecinii care o ascultau întotdeauna cu răbdare descriindu-le personalitatea cetei sale de patrupede invizibile: motanul corcitură siamez Chérie, maidaneza cu ifose Arlette, buldogul fornăit Jean și nevăstuica știrbă Salommé. Întrebarea revenea într-una, de unde atâtea nume franțuzești în capul unei bătrânice strămutate în Vestul Sălbatic din fundul continentului... Ea susținea că nu știa o boabă de franceză, și totuși le pronunța numele cu un accent perfect parizian. "Va savoir... habar n-am, nu vom ști niciodată, și darămite, cui îi pasă... tot o apă și-un pământ"... spunea madame la Russe, vecina rusoaică, profesoară de franceză descălecată în zonă la anul două mii, împreună cu câteva sute de cărți în alfabetul chirilic și un cocker spaniol aproape turbat de pe urma călătoriei de câteva zeci de ore în cala avionului.

Vecinii erau așadar obișnuiți cu ora aceea când imaginația bătrânei ieșea din găoacea memoriei pentru a-i popula existența cu necuvântătoare care-i alinau puținele zile rămase înainte de marele asfințit. Din poveștile Idei, Alina, fata cea mică a rusoaicei, începuse să-și dea seama că, de fapt, animăluțele existaseră cu adevărat la un moment dat în viața bătrânei. Nu erau exclusiv fructul unei minți singuratice, ci mai degrabă indicau că prin Ida lumea spiritelor se strecura în lumea muritorilor. Ea le ducea mai departe mesajele oamenilor pe care-i întâlnea în plimbările sale. Noaptea le îndruma înapoi în subteranele orașului vechi, îngropat în măruntaiele labirintice ale metropolei construite deasupra, după ce un mare incendiu răsese la pământ clădirile primilor europeni ajunși în zonă după multe încercări.

"E multă istorie în locul ăsta", le spunea Ida. "Multă suferință și dor prăpăditor de casă. Din motivul ăsta a ars și orașul. Focul s-a întețit din cauza exploziilor cauzate de magazinele de alcool în care-și înecau amarul bărbații înnebuniți de singurătate, veniți în cucerirea vestului... Și azi e la fel, toți ne-am strâns de pe undeva aici, toți avem măcar o amintire dureroasă, o casă a copilăriei pe care am abandonat-o, un câine care a murit de foame fiindcă nu l-am mai hrănit".

Ca Ida nu mai era nimeni. Avea în jur de nouăzeci de ani și era singura persoană de vârstă înaintată din cartier care nu plecase la azil. Alina avusese rareori ocazia să vorbească cu cineva atât de bătrân. Mama sa îi povestea că "acasă", bătrânii nu erau izolați de ceilalți în tot felul de instituții. Nu-și părăseau niciodată gospodăriile unde își așteptau senini sfârșitul, înconjurați de obiectele cu valoare sentimentală pe care le agonisiseră de-a lungul vieții. De altfel, "Doamne ferește!", blestemul îi amenința pe copiii ai căror părinți mureau printre străini, uitați în vreun spital.

Conversațiile aproape zilnice cu Ida îi alinau Alinei dorul de bunici, deși îi auzea o dată pe săptămână la telefon, sau îi vedea pe Skype. Din când în când, aceștia veneau să stea cu ei pentru șase luni, cât le permitea viza. Întotdeauna plecau mai devreme însă, plictisiți de moarte și cu simțul acutizat al neputinței de a fi de vreun ajutor. Neștiind limba locului, nu îndrăzneau să își ducă nepoții la parc sau să îi aducă de la școală, de teamă să nu intre cineva în vorbă cu ei. Localnicii aveau un obicei agasant de a se băga în seamă cu oricine, oricând, și fără motiv. Practica avea și un nume special, "vorbărie fără rost", fiind echivalentul unei adevărate arte de a te comporta distins, și distant, în interacțiunea cu ceilalți.

Ida era versată în vorbăria fără rost, gura nu i se oprea din turuit și deși nu aștepta niciodată răspuns la întrebările pe care le punea, zâmbetul său persista ca o mână întinsă, o încurajare de a trece puntea fragilă dintre țara de suflet și țara de adopție. Și Alina avea o țară de suflet pe care nu o vizitase niciodată. I-o sădise maică-sa în carne încă din stadiul embrionar, se dezvoltase apoi în piept, adânc între coaste, devenind coliba mică din nuiele și cu acoperiș de stuf, în care Baba Yaga aștepta ceasul nopții pentru a-i arăta visele celorlalți. Baba venea la toți copiii din familiile dezrădăcinate care părăsiseră vechiului continent. Aducea coșmaruri, dar și alinarea că nu toate casele sunt clădite pe pământ, cu fundații de neclintit. Coliba ei cu picioare de găină era dovada vie că mobilitatea constituia o alternativă validă. "Casa ta este acolo unde îți este familia", îi repeta maică-sa. "Și mâine ne putem muta de aici, nu ne ține nimic de locul ăsta."

Ida avea ochi albaștri, tulburi, cu care vedea suficient de bine cât să se poată deplasa într-o plimbare zilnică pe dealurile din cartier, împărțind mesaje ininteligibile și înseninând zilele trecătorilor care se minunau că mai existau bătrâni atât de bătrâni în cartier. Stând de vorbă cu ea, îți puteai da seama că de fapt nu auzea prea bine nici cu aparatul pe care-l purta ca pe un giuvaer extraterestru, gigerian, crescut în cartilagiul urechii. În ciuda surzeniei, era extrem de doritoare de taifas. Într-o zi i-a mulțumit mamei Alinei că și-a rupt din timpul său prețios ca să stea de vorba cu ea. Aceasta și-a exprimat mirarea, căci cine nu ar dori să stea la vorbe cu o ființă atât de plăcută. În plus, Ida era printre puținii vecini care nu o întrebau de unde venea, și dacă îi era mai bine aici, decât în țara unde se născuse. "Pesemne că nu aude că am accent, altfel m-ar fi întrebat dacă vin din Rusia, așa cum face toată lumea".

Dacă nu i-ar fi fost teamă că ar speria-o cu îndrăzneala sa, mama Alinei i-ar fi propus să vină la ele în vizită, să intre în curte și în casă, să stea de vorbă la un ceai și să o asculte ore în șir povestind tot ce-și aducea aminte despre vecinii lor dispăruți, despre universitatea din apropiere unde a lucrat o viață întreagă și unde a mers pe jos în fiecare zi. "Aș merge și acum până acolo", le zicea Ida, "însă nu cred că mai găsesc pe nimeni, s-au stins toți"...

Le devenea și mai dragă când le vorbea despre o lume pe care ele nu au cunoscut-o niciodată... America anilor optzeci, când Ida a ieșit probabil la pensie. America anilor șaizeci, când Ida a venit în Seattle, din Michigan. "În Michigan", le spunea, arătând către ochelarii săi de soare, model ușor retro, "toată lumea purta ochelari de soare ca ai mamei tale, din cauza razelor puternice. Era un accesoriu indispensabil... Aici nu este cazul, cerul este mai tot timpul acoperit..."

Când au luat-o cu mașina rudele și nu au mai adus-o înapoi, Alina a fost convinsă că acum locuia la casa unuia dintre ei. Mare a fost tristețea să afle că de fapt Ida era într-unul din acele locuri unde se duc aici oamenii bolnavi de bătrânețe. În absența Idei, rudele au chemat o firmă care se ocupa cu inventariatul și vânzarea lucrurilor din casele care nu mai erau locuite, fie din cauza decesului, fie din cauza că proprietarul fusese dus la azil.

Așa au ajuns în sfârșit, mama și fiica, să o viziteze pe Ida, în absența Idei. Împreună cu alți vecini curioși și o mulțime de vânători de comori care sperau să găsească tabloul vreunui pictor cunoscut din tinerețile când murea de foame, sau vreun alt obiect valoros scăpat din vedere de angajații firmei care se ocupa de această procedură. Desigur, era imposibil să nu admiri cum spiritul practic american prima asupra nostalgiei și al emoțiilor. "Noi acordăm prea multă importanță fleacurilor moștenite din familie", se scuza parcă "rusoaica" față de vecinii cu care dădea nas în nas prin cotloanele bucătăriei, sau cotrobăind prin dulapurile din dormitor. "Aici dormea Ida", se gândea Alina, cercetând fiecare amănunt cu ochii măriți, ca într-un muzeu al ciudățeniilor la care visase demult și care fusese mereu închis. Cât de mult i-ar fi plăcut ca Ida să fi fost prezentă pe durata acestui tur neobrăzat și ireverențios.

Sentimentul vinovăției de a profana întreaga viață a unui om drag devenea din ce în ce mai puternic. Ida era acum pe masa de vivisecție, vecinii și ceilalți vizitatori oportuniști îi despicau trupul și îi scoteau, ca niște păsări de pradă, măruntaiele, într-un ritual bacanal la care consimțiseră amândouă: "Eșarfa asta e de mătase, la cinci dolari, se merită!"; "Uite la setul ăsta de furculițe de desert, e preț bun, să nu ratăm ocazia!"; "Nemaipomenit, iată că totuși a știut franceză la viața ei, jumătate din bibliotecă e cu clasici francezi în original." "Mamă, hai să plecăm, e trist cum cotrobăim prin sertare... Ce căutăm exact?"

Fascinația era însă mai puternică decât orice decență. Mama Alinei se gândea că dacă ar găsi obiectul care o reprezenta în mod esențial pe Ida, și l-ar aduce în casa lor, ar închide astfel cercul unei alienări transmise la nivel celular copiilor lor născuți "printre străini", departe de locurile unde trăise, generație după generație, neamul lor. Ida era veriga simbolică, bătrânul pe care l-ar putea "cumpăra" pentru a prinde din nou rădăcini în țara de adopție.

Alina a fost cea care a găsit prima pianul pentru copii. Zgâriat, dezacordat, venea cu tot cu scaunul care avea un compartiment ascuns, plin de partituri îngălbenite.
"E pianul familiei, la el au învățat să cânte toți copiii și nepoții bătrânei", le-a confirmat agentul de vânzări. "Le-a fost tare greu să decidă să-l pună la vânzare. Însă niciunul din nepoți nu l-a vrut pentru copiii săi."
"Eu îl vreau", a spus Alina, și maică-sa a înțeles pe loc că trăiau un moment sacru, revelația că Ida le făcea un dar prețios, un soi de cadou de "casă nouă".
"Perfect", îl luăm cu noi acasă. Îl împingem încetișor la vale, asfaltul e fără gropi."

La sfârșitul săptămânii a venit un maestru orb să îl acordeze, însoțit de fiul său. După două ore de lucru neîntrerupt, le-a spus întorcând capul în direcția de unde le auzise vocea: "E o piesă unică. Vă va aduce multă bucurie. Ce bine că nu l-ați lăsat uitat în vreun anticariat! Obiectele au și ele o viață, o vibrație, ca ființele vii. Pianul ăsta vă va umple casa de păsări, de animale, de spirite, și de râsete de copii. Să nu-l înstrăinați niciodată."