Șansa

Razele soarelui străbăteau aerul răcoros de dimineață, se strecurau cu grijă printre ramurile cireșului înflorit de la fereastra lor și aterizau în cele din urmă pe coapsa ei dreaptă desenând un tatuaj fluid monocrom care se unduia în ritmul adierii vântului de afară. El îi admira goliciunea parțial acoperită de cearceaf în timp ce amesteca cu lingurița în cana de cafea absorbit de jocul de lumini și umbre. Nu aveau altă mobilă în afară de două scaune, o masă de lemn, un dulap fără uși și salteaua așezată direct pe podea. Își luă cana, scrumiera și țigările și se așeză într-o rână lângă ea. Își aprinse o țigară fără să-și desprindă privirea de pe partea dezvelită a corpului care părea un șarpe de piele pornind de la călcâiul drept până sus la umărul care ieșea de sub cearceaf. Părul de pe pielea dezvelită se ridicase ușor ca un puf de piersică. Suflă intenționat fum de țigară direct înspre corpul ei parcă încercând gelos să alunge razele de lumină. Fumul însă se răsuci și amestecă cu lumina filtrată luând forma corpului ei ca un dragon gri care se lupta cu șarpele de piele. Până la urmă nu mai rezistă și își așeză o mână pe fesa dezvelită cuprinzând-o în palmă ca și cum ar fi vrut să îi măsoare curbura. Continuă apoi în sus spre omoplatul ei atingând în trecere ca din greșeală și o partea a sânului lipit de saltea. Ea reacționă la atingeri arcuind ușor spatele.
- Hei somnoroaso, e soarele pe cer deja de mult. Tre' să ne pregătim să plecăm.

Ea se răsuci spre el, înfășurându-se în cearceaf și apoi mormăi cu voce uscată, fără să deschidă ochii:
- Mai avem țigări? Ai făcut cafea?
- Da. Avem timp și de un mic dejun. Dar nu avem mare lucru. Doar cereale și ceva lapte cred. Dacă nu e stricat.
- E ok, nu mi-e foame. Vreau cafea, zise ea și se ridică pășind desculță înfășurată în cearceaf ca o zeiță din antichitate.

Se duse spre colțul camerei unde era improvizată bucătăria pe masa veche de lemn. Un cuptor cu microunde îngălbenit de timp, o cafetieră și câteva farfurii nespălate. Se ghemui pe unul din scaune înfășurată în cearceaf și bău primele guri de cafea ținând cana cu amândouă mâinile ca să se încălzească. Desfăcu pachetul de țigări de pe masă și își aprinse o țigară suflând primul fum în sus și rămase pe gânduri.
- Ești sigur că vrei să facem asta?, zise după o vreme.
- Cred că o să fie cool. O să fie ca un joc. Am înțeles că e un nou fel de realitate virtuală mai specială. Mai intensă. Mai realistă. Așa mi-au explicat. E tot ce știu deocamdată. Și că au nevoie de un cuplu pentru testele lor.
-...
- E șansa noastră. Avem nevoie de bani. Și 20.000 sunt o groază de bani.
- De ce așa mulți bani pentru a testa niște jocuri? Nu știu, e bizar.
- O să fie bine, o să ne plimbe probabil prin ceva mall-uri virtuale să extragă informații despre cum să vândă anumite produse mai bine. Și la sfârșit cu banii ăștia putem să ne mutăm într-un loc mai fain.
- Mie îmi place aici. Am tot ce îmi trebuie, zise ea sorbind încă o gură de cafea înainte să se ridice de pe scaun.

Se îndreptă spre el ținând cu o mână cearceaful și cu cealaltă țigara aprinsă, își mută țigara între buze și apoi se așeză goală pe el, desfăcând cearceaful din jurul ei și făcând un cort deasupra lor.
- Ce idee bună să fumăm amândoi sub acest cearceaf și să murim intoxicați ca proștii, izbucni el în râs.
- Ți-e frică, lașule?, îl provocă ea zâmbind cu subînțeles.
- Ar fi cea mai dulce moarte, iubito, dar întârziem. Hai să ne îmbrăcăm. Trebuie să ajungem până în partea cealaltă a orașului, zise el și ieși de sub cearceaf stingându-și țigara și îndreptându-se spre dulapul fără uși să își caute un tricou relativ curat.
- Ah, n-ai haz în dimineața asta. Ești cu gândul numai la bani, se bosumflă ea și se întoarse pe spate privind tavanul și fumând în continuare.

El nu îi mai răspunse. Se gândea deja la traseul până la sediul companiei și începea să fie stresat că nu o să ajungă la timp. Își verifică actele și dacă au destui bani pentru biletele de metro. Până la urmă se ridică și ea, îmbrăcă hainele aruncate prin toată camera în ordinea inversă în care fuseseră smulse de pe ea și se îndreptară spre stația de metro.

Sediul firmei new-tech era de cealaltă parte a orașului într-o zonă industrială modernă. Aveau câteva metrouri de schimbat până acolo. Cum au ajuns au fost întâmpinați de o recepționistă îmbrăcată impecabil, zâmbitoare și politicoasă care i-a pus să semneze un document pentru păstrarea confidențialității și apoi i-a condus într-un mic birou medical. După examinarea medicală au fost preluați de unul din cercetătorii implicați în proiect care le explică cu vervă și pasiune în ce consta procesul și aflară primele detalii despre tehnologia de realitate virtuală folosită.

Experimentul începea cu o etapă de testare și calibrare și apoi se continua cu partea de realitate virtuală propriu-zisă. Tehnologia folosea nano-boți care acționau direct pe creier, citeau informațiile și amintirile existente și construiau un model psiho-anatomic al subiectului până la cele mai mici amănunte. Pe baza acestui model, nano-boții creau scenarii de realitate virtuală personalizate ce se întâmplau direct în mintea subiecților care pe durata experimentului erau într-o stare de transă similară somnului. Experimentul era împărțit în trei scenarii a căror tematică și desfășurare era stabilită pe baza informațiilor personale extrase în etapa de testare și calibrare. Cercetătorul mai adăugă foarte încântat că ei aveau onoarea să participe la un nou gen de experimente de realitate virtuală împărțită. Adică vor trece împreună prin cele trei scenarii. O să fie ca și cum vor visa împreună. La sfârșit nano-boții erau recuperați iar ei mai trebuiau să participe la un interviu în care trebuiau să descrie cum percepuseră ceea ce li se întâmplase.

Ajunseră la camera de testare. Înainte de a intra primiră un ultim set de documente prin care compania era exonerată de orice efecte secundare nedorite în timpul experimentului. Îi asigură că e mai mult o formalitate. Întreaga procedură era nedureroasă, de scurtă durată și erau în perfectă siguranță. Tot ce trebuiau să facă practic era să doarmă câteva ore. Semnară și apoi pășiră în camera de testare.

Se așteptaseră să vadă aparatură avansată, ecrane, cabluri. Arăta însă aproape ca o cameră de hotel oarecare. De o parte și de alta a patului dublu era câte o noptieră și pe fiecare din ele îi aștepta câte un pahar de apă. De undeva din difuzoare ascunse o voce feminină le explică pe un ton calm și monoton toate etapele. Era foarte important să rămână calmi și să nu părăsească camera până la sfârșitul experimentului. Ascultară cu atenție, băură apa din pahar și apoi se așezară confortabil pe spate, fiecare pe partea lui de pat. După o vreme închiseră ochii și se treziră într-un mediu straniu, artificial și incredibil de real în același timp.

Erau într-o cameră goală cu pereții albi, așezați la o masa albă. Fiecare din ei avea în față o tabletă. Vocea feminină le explica cum să se pregătească pentru etapa de calibrare. Mai întâi trebuiau să identifice obiecte, să rezolve puzzle-uri și alte jocuri de logică și memorie pe cele două tablete. La început banale și copilărești și apoi tot mai grele. Când terminară, pereții camerei deveniră treptat transparenți, masa și scaunele dispărură și ei se treziră purtați prin scenarii și situații în care mai fuseseră în trecut. Ei doi pe o bancă în parc. Sau la concert în aer liber. Ei doi în camera lor în dimineți cu soare sau după amiezi cu ploaie. Și apoi în situații în care nu mai fuseseră niciodată. Se mutaseră într-un apartament mai mare. Erau la primărie semnând acte de căsătorie. Nunta de miere. Ieșire în oraș, vacanțe la mare, vacanțe la munte. Ani de viață parcurși parcă în minute. Timpul se accelerase și curgea cu o viteză halucinantă în jurul lor ca și cum ar fi fost într-un film tridimensional care se derula pe repede înainte. Se transformau și se maturizau. El începuse să aibă probleme cu spatele de la munca de birou. Ea încerca să rămână gravidă dar nu reușea. Pierduse mai multe sarcini deja. Tratamente dureroase și costisitoare de fertilitate. Nopți de overtime pentru el la al doilea job. Uneori al treilea în weekend-uri. Și apoi reușiseră în sfârșit. Fetița lor, Christine, venise. Le zâmbea din pătuț în timp ce își ronțăia mânuțele. Fericire. Speranță. Apoi îngrijorare. Nopți nedormite. Plimbări în parc în trei. Oboseală. Vacanțe fără odihnă. Reproșuri. Transformări personale. Fizice și mentale. Frustrări. Resentimente. Singurătate în doi.

Filmul tridimensional începu să ruleze tot mai încet și apoi se opri. Vocea monotonă îi anunță sfârșitul etapei de calibrare și începerea primului scenariu de realitate virtuală: "Restaurant". Se uitară în jurul lor. Într-adevăr, erau în holul de recepție al unui hotel elegant în fața restaurantului de la parter. El intră primul și ținu ușa deschisă pentru ea. Ea zâmbi, privi cu atenție pe unde calcă și păși alături de el în micuțul hol al restaurantului strângând o poșetă la piept. După câteva clipe apăru un ospătar și îi întâmpină cu un zâmbet larg.
- Bună seara, aveți rezervare?
- Da, pe numele Johnson.
- O secundă, zise privind o listă. Da, aici, și trase o linie pe unul din numele de pe listă. Pot să vă ajut cu hainele?
- A, mulțumesc zise ea încântată.
- Dumneavoastră?
- Nu, sunt ok, zise el.
- Poftiți cu mine, am să vă duc la masa dumneavoastră zise chelnerul apucând două meniuri de pe stiva de lângă biroul de primire.

Îl urmară, pășind cu grijă printre mesele pline, ușor stânjeniți, încercând să nu-i deranjeze pe cei așezați la mese. Era sâmbătă seara, restaurantul era aproape plin. Străbătură cele două camere conectate printr-o arcadă și chelnerul le indică o masă de două persoane. Ochii lui se opriră pe tabloul luminat discret de deasupra de pe peretele de lângă masă. Era un cireș înflorit și pentru o clipă avu impresia că ramurile se mișcă ușor.
- Poftiți, colega mea o să fie cu dumneavoastră imediat să vă ia comanda.

El se așeză primul pe scaunul care privea spre peretele cu tabloul, ea se așeză pe celălalt scaun. Primiră câte un meniu și începură să le studieze în tăcere. După o vreme, fără să-și desprindă privirea din meniu, el zise:
- Ce-ți iei? Ai idee?
- Mă gândeam la ton.
- Unde e asta? La pește?
- Da, pagina 5.
- Aha. Uau. Ne dau și undița cu care l-au prins la banii ăștia?
- Pot să îmi iau altceva, e ok, oricum voiam o salată cu pui.
- Nu, nu, e ok, glumesc. Ia-ți ce vrei. Tot timpul îți iei salată, ia ceva special în seara asta. Oricum la cât am plătit babysitter-ul ce mai contează.
- E, ok, oricum nu aveam chef de pește. O să îmi iau pui la grătar cu legume. Comandă și pentru mine. O sun pe Annie să verific ce face Chris.
- Nu o mai tot suna la 5 minute. Ai sunat-o și în taxi. Nu s-a întâmplat nimic de atunci. Are numărul nostru ne sună ea. Are 19 ani, e majoră, se descurcă. Chris oricum probabil la ora asta doarme deja.
- Nu mă pot relaxa când știu că am lăsat copilul bolnav acasă. Mai bine anulam...
- Are un pic de febră. A mâncat, i-a dat Nurofen. E ok. Putem să comandăm? Mi-e foame.
- Comandă și pentru mine, mă duc până la baie.
- De băut ce vrei?
- Luăm o sticlă de vin roșu împreună?
- Sunt cam scumpe și să știi că aceleași vinuri de aici le găsesc la supermarket de 4-5 ori mai ieftin. Deci calitate slabă la super preț. E jaf la drumul mare. Dacă vrei îți iau doar ție un pahar de vin roșu.
- Ia-mi un mojito.

Își luă telefonul și poșeta și se îndreptă spre toaleta care se afla în cealaltă încăpere lângă bar. El îi făcu semn unei chelnerițe tinere care servea o masă de lângă. Aceasta îi făcu un semn discret să aștepte. După câteva minute se apropie cu un caiețel și un pix. Comandă o bere la halbă și un mojito și îi zise să revină peste 10 minute pentru comanda de mâncare. Apoi își scoase telefonul și rămase blocat cu privirea în ecranul luminos, doar degetul mare al mâinii cu care ținea telefonul se mișca din când în când lăsând amprente șterse pe ecranul telefonului. Era atât de absorbit că nici nu observă când ea se întoarse.
- E ok, a pus-o pe Chris la culcare, dar nu dormea, încă nu i-a scăzut febra, 38 cu 3. O mai sun mai încolo. Dacă nu îi scade febra, nu mai rămânem la hotel peste noapte și cred că nu mai stăm nici pentru desert.
-...
- Mă asculți ce zic? Am zis fără telefoane, măcar în seara asta.
- Da, scuze, verificam niște email-uri. E ok. Da, am auzit. Deci la fel ca acum 10 minute când ai sunat, zise el și zâmbi ironic.

Ea nu îi răspunse la zâmbet. Se încruntă în schimb enervată și răspunse cu voce ușor iritată.
- Știi că mă enervează genul ăsta de umor.
- Sarcasm îi zice, nu se putu el abține.
- O, mersi că îmi explici, proasta de mine nu aș fi știut că îi zice sarcasm.
- Ok, calmează-te, am înțeles, hai să schimbăm subiectul. Uite îmi cer scuze. Hai să revenim. Începusem aproape bine aceasta seară.
- Adică cum adică aproape bine, îl săgetă ea cu privirea.
- Bine. Bine am vrut să zic. Nu aproape bine, nici departe bine. Doar bine. Super bine, accentuă el. Perfect de bine, punctă el acid.
- Te rog oprește-te dacă nu, mă ridic acum de la masă și am plecat acasă, zise ea pe un ton hotărât cu o voce tremurândă, aproape să plângă.

El oftă trist și nu mai zise nimic. Rămase cu privirea în jos ca și cum încerca să înțeleagă ceva mesaj ascuns în țesătura feței de masă. Se juca nervos și plictisit cu verigheta de la mâna stângă. Nici ea nu mai zise nimic. Doar își deschise telefonul și își verifică încă o dată mesajele.
- Berea pentru doamna și mojito pentru dumneavoastră?, apăru fata zâmbind cu tava în mână.

Nici unul din ei nu zâmbi la gluma ei, doar o corectară și își luară fiecare băutura. O vreme nu mai ziseră nimic doar își consumau în liniște băuturile. În cele din urmă ea zise pe un ton hotărât.
- Cred că putem comanda. O să iau până la urmă tonul.
- Eu o să îmi iau antricotul de vită.

Conversația se termină brusc. Niciunul din ei nu știa ce să mai zică. Stabiliseră să nu vorbească despre copil sau joburi. Să încerce o cină romantică. Fără telefoane. Doar ei doi. Conversație adevărată. Despre lucruri adevărate. Dar niciunul dintre ei nu știa cum să continue din punctul asta. În schimb își consumau în liniște băuturile așteptând ca celălalt să ia inițiativa. Ea vru să zică prima ceva dar tocmai când se pregătea fu oprită de o mică scenă care se întâmpla câteva mese mai încolo. Un cuplu tânăr sărbătorea ceva și cei din jurul lor aplaudau. Tânăra își privea mâna dreaptă pe care strălucea un inel cu diamant. Tânărul o sorbea din priviri, foarte fericit că îi acceptase propunerea. Chipurile lor radiau de speranță, de fericire și parcă îi molipsiseră și pe cei din jurul lor. Aproape toată lumea zâmbea si aplauda.

Se priviră și ei. Lumina dintre ei aproape se stinsese, abia mai pâlpâia. Nu se aprindea decât când se certau, dar atunci era altfel de flacără, una care ardea toxic și polua aerul dintre ei până când devenea irespirabil, sufocant. Nici seara asta nu arăta foarte bine deși ieșiseră în mod special ca să mai schimbe aerul greu de acasă. Dar aerul lor îi urmărea peste tot. Și fiecare conversație a lor din ultima vreme părea să fie doar o continuare a ultimei cerți. Arătau obosiți. Îmbătrâniți. Se priviră cum nu se mai priviseră de mult. Și parcă se vedeau pentru prima dată după multă vreme. Și nu se mai recunoșteau. Ca și cum erau doi străini care se așezaseră din greșeală la aceeași masă. Niciunul din ei nu își aducea aminte când fuseseră ultima dată cu adevărat fericiți împreună. Când simțiseră ultima oară o conexiune adevărată între ei. Ceva în plus față de interacțiunile legate de logistica sarcinilor de familie. Poate când erau săraci și trăiau în prima lor garsonieră. Dar aia fusese atât de demult încât de-abia își mai aminteau cum era. Iar prezentul lor apăsător și dureros îi împiedica să își mai imagineze un viitor împreună.

Scena cererii în căsătorie se terminase, dar o rumoare veselă continua să vibreze în restaurant. Atmosfera la masa lor devenise însă și mai apăsătoare. El lăsase privirea în jos și se juca iar cu verigheta. În cele din urmă o scoase și o puse pe masă în fața lui fără să zică nimic.

Lumina în restaurant, discretă până la acel moment, începu să crească în intensitate până când deveni orbitoare. Atât de puternică încât pereții și toate obiectele din jurul lor se risipiră și deveniră lumină albă. Masa și scaunele își schimbară și ele treptat culoarea și deveniră albe. Cele două meniuri erau acum două tablete. Erau confuzi, nu înțelegeau ce se întâmplă. Oare fusese ceva în băuturile de la restaurant? Cum ajunseseră aici? Nu apucară să își pună prea multe întrebări pentru că se făcu întuneric beznă și închiseră ochii instinctiv. Când îi deschiseră se aflau pe un pat într-un hotel dar nu se recunoscură imediat unul pe celălalt pentru că nu mai erau îmbrăcați în hainele de la restaurant și arătau diferit, arătau mai... tineri. Vocea din difuzoare îi îndemna să se pregătească pentru cea de-a doua simulare.

Gradual el începea să se dezmeticească și să își amintească ce se întâmplase și cum ajunseseră acolo dar parcă amintirile reale se amestecau cu cele create de simulare. Ea însă părea în continuare confuză, se ridică speriată de pe pat și se uită îngrijorată la el.
- Chris! Am lăsat-o toată noaptea cu Annie. Trebuie să mergem acasă, e deja târziu. Cred că am băut prea mult aseară. Ce oră e? Cred că am dormit prea mult.
- Iubito, calmează-te. Nu suntem la hotel, a fost o simulare, totul a fost în mintea noastră.
- Ce vorbești, murmură ea. Trebuie să o sun pe Annie să văd dacă e ok Chris. Avea febră aseară.
- Uită-te la noi. Uită-te la tine. Adu-ți aminte unde ești.

Ea se privi dar parcă nu își recunoștea mâinile, propriul corp. Nu se putea gândi decât că fetița e bolnavă și au lăsat-o singură cu babysitter-ul toată noaptea. Probabil erau amândouă îngrijorate că nu s-au întors de dimineață la prima oră. Își căută telefonul și poșeta, dar nu erau nicăieri. Trebuia să ajungă cât mai repede acasă. El o prinse în brațe pentru că ea se îndrepta spre ușă.
- Nu poți ieși, trebuie să rămânem până la sfârșit. Altfel nu o să ne plătească.

Și apoi către difuzoare:
- Hei, cineva să ne ajute. Ceva e în neregulă!

Dar vocea din difuzoare în loc să le răspundă, repeta în buclă același mesaj prin care îi anunța să se pregătească pentru cea de-a doua simulare. Prinsă în brațele lui cu privirea în gol ea repeta într-una:
- Chris e bolnavă, ne așteaptă acasă. Trebuie să o sun pe Annie. Nu are nici un sens. De ce mai suntem aici?

El încerca să o calmeze pe de o parte și pe de altă parte să cheme ajutor dar nimeni nu îi răspundea. După o vreme ea se lăsă moale în brațele lui și, aproape imediat după, închise și el ochii. Amândoi căzură încet pe podea.

Când se treziră erau așezați pe două scaune în fața unui birou. Persoana de cealaltă parte a biroului le vorbea în timp ce privea ecranul unui calculator, buzele i se mișcau dar nu auzeau decât un țiuit intens. După o vreme țiuitul dispăru și începură să înțeleagă ce le zicea. Persoana respectivă era doctor. Era vorba de Chris. Avea leucemie. Doctorul le explica despre boală și tratamentele disponibile.
- Nu, nu se poate, zise ea. Chris e ok, e doar o răceală. Am sunat-o pe Annie mai devreme. Mi-a zis că are puțină febră dar nu așa ceva. Cred că este o greșeală. Sau poate o glumă proastă.

Doctorul o privi nedumerit și vru să zică ceva dar apoi păru să se răzgândească. Până la urmă strânse din buze ușor încurcat făcu o grimasa scurtă și zise:
- Îmi pare rău, știu că nu sunt vești foarte bune. O să vă las să vorbiți puțin între voi. Revin în câteva momente, mai zise și ieși din birou.

El încercă să o calmeze, dar ea insista în continuare că trebuie să fie o greșeală. După o vreme însă începu și ea să își aducă aminte. Seara cu Annie se întâmplase cu mulți ani înainte. Fusese chiar înainte de divorț. Chris rămăsese cu ea. El se recăsătorise între timp. Chris avea 7 ani acum. I se făcuse rău la școală cu câteva zile în urmă. O adusese la spital pentru analize. După aceea doctorul sugerase că ar fi bine să fie amândoi părinții prezenți pentru a discuta rezultatele. De aceea erau în biroul ăsta. Simți că i se face și ei rău. Că totul devine foarte luminos, orbitor și apoi totul negru.

Când deschise ochii se afla într-o cameră de hotel în haine pe care nu le recunoștea, întinsă pe podea lângă un tânăr necunoscut. Ce se întâmplă? Cum am ajuns aici la hotel cu băiatul asta? Au, ce migrenă! Ce e zgomotul ăsta? Undeva în camera de lângă, ceva televizor era dat foarte tare. Se auzea ceva reclamă sau mesaj repetându-se la nesfârșit. Nu era în camera de lângă. Se auzea de fapt mai aproape dar nu vedea nici un televizor în camera lor. Tânărul se trezise și el și încerca să îi explice ceva dar îi era foarte greu să se concentreze din cauza migrenei. Încercă de câteva ori să se ridice de la podea dar simți cum o lasă puterile și renunță. Simțea pleoapele tot mai grele cum i se închid dar în același timp migrena începea să dispară și începea să audă mai bine. Chiar înainte să închidă ochii reuși să audă în sfârșit mesajul care se repeta:
Urmează cea de-a treia și ultima simulare: "Cimitir"