Scrisoare pentru Sofia

Dragă Sofia,

Cum ieși din camera mea, faci dreapta și ții holul până în capăt. Dincolo de ușă, cum cobori scara este o alee. Ei bine, dincolo de alee poți să vezi livada cu meri. Mai ții minte? În 2011 de revelion, începuse să ningă și te-am dus acolo ca să facem îngeri de zăpadă. Tu ai ieșit în maiou și a trebuit să îți dau geaca mea. Dar nu avea importanță, fiindcă buzele tale îmi transmiteau suficientă energie termică încât să mă țină în viață. Apropo de asta, cum e în Canada? Doamne, îmi amintesc când te rugam să nu pleci, îți promiteam că o să scriu un scenariu de succes și că o să ne mutăm împreună în Los Angeles. Bine că n-ai rămas, fiindcă n-am reușit niciodată să-l scriu.

Am văzut în urmă cu ceva timp pe Facebook o poză cu băiețelul tău. Felicitări, e foarte drăgălaș! Îți seamănă leit. Îmi amintesc cum de pe-atunci îți doreai un copil, deși pe vremea aia chiar noi eram niște copii. Mă tot tachinai cu asta, fiindcă tu credeai că eu urăsc copiii. Dar să știi că nu-i uram, doar că nu prea știam cum să mă comport în preajma lor. Ca să fiu sincer, nici acum nu prea știu.

Apropo de asta, zilele trecute mi-am amintit random de o fază... poate că tu nu mai știi cu exactitate, dar eu îmi amintesc foarte clar. A fost prima oară când ai rămas peste noapte la mine. Ai luat scara din cireș și te-ai cocoțat până la fereastra mea. Mă jucam FIFA și mi-a sărit controller-ul din mână când am auzit ciocănituri în geam. Doamne, ce copil prost eram, în momentul ăla îmi imaginam că veniseși să facem sex. Dar n-a fost de loc așa, îți mai amintești ce am făcut? Ne-am jucat Need For Speed toată noaptea, că ție nu-ți plăcea FIFA. Iar apoi am adormit pe muzica celor de la Black Eyed Peas. Aveam albumul The Beginning și ne plăcea la nebunie. Îl ascult de fiecare dată când mi se face dor de tine, chiar și acum.

Fiecare piesă de pe album, o pot asocia cu o amintire de-a noastră. Spre exemplu, acum ascult Love You Long Time și îmi aduce aminte de ziua când ne-am sărutat pentru prima oară. Era o zi călduroasă de Iulie și noi am plecat să ne plimbăm cu bicicletele. Îți mai aduci aminte? Am pedalat până am ajuns în satul vecin, iar acolo ne-a prins ploaia. Doamne, ce ploaie a mai dat... iar noi stăteam chirciți sub un nuc. Eram uzi leoarcă și tremuram de mama focului. Te-am cuprins în brațe, iar tu te-ai ghemuit în mine. Mai știi ce am spus? Eu îmi aduc aminte perfect, am zis: "Ce noroc cu ploaia asta, că în sfârșit pot să te țin în brațe". Tu te-ai întors spre mine și ai început să râzi, așa că am început și eu să râd. Am râs și am râs și am tot râs, până când dintr-o dată buzele noastre s-au atins. În acel momentul m-am simțit ca un adevărat campion.

Tare dor îmi e de perioada aia. Pare că au trecut o mie de ani de atunci. Și corpul meu crede că au trecut o mie, pentru că a cam început să cedeze. Adevărul e că asta-i o scrisoare de adio (și de mulțumire). Nu intenționez să te întristez, dar nici nu vreau să te amăgesc. Nici pe tine și nici pe mine. Am metastaze în tot corpul și nu știu cât o să mai reziste. Poate o oră, poate o zi, poate o săptămână. Uneori am impresia că doar un minut. E foarte aproape, pot să-i simt respirația în ureche.

Nu încerc să fiu dramatic și lacrimogen dar trebuie să recunosc că moartea mă înspăimântă teribil. Știi și tu cât de fricos am fost întotdeauna. Îți amintești când am mers pentru prima oară la mare și eu mă temeam să intru în apă? Toți ceilalți râdeau de mine, însă tu m-ai luat de mână și am intrat împreună. Tare mult mi-aș dori să fi aici când are să se întâmple... știu că asta nu e cu putință, dar o să închid ochii și o să îmi imaginez că ești și că mă mângâi pe creștet până în ultima secundă.

Acum e timpul să mă pun la somn. Te aștept pe partea cealaltă, ca să mai stăm de povești. Dar nu te grăbi, o să avem tot timpul din lume... o veșnicie.

Alex.