Scrisoarea ei

La cât de nervos păreai aseară, acum mă apucă îndoiala dacă vreau sau nu să îți scriu mail-ul ăsta. Poate e prea devreme, tu ai examene pe cap, nici nu știu dacă te-ai gândit la ce dracu' facem noi aici. În plus, pe mine mă cam lasă nervii.

Aș vrea să știu ce a rămas valabil din lucrurile pe care mi le-ai spus duminică. Până acum, pentru că văd că timpul ăsta de pauză ne schimbă pe amândoi.

Ce simt eu schimbat în mine e în bine, deși nu mă așteptam decât la o depresie cât casa și idei de genul: "Bărbații e porci", "Nici unul nu merită nimic din mine", "Trăiască materialismul".

Recunosc, da, chestiile astea le-am gândit și am încercat să mă port în consecință. Aici vine însă surpriza: mie nu îmi iese șmecheria asta. Nu pot să acționez așa, mi se face silă.

Eu neavând de învățat (vorba vine), am avut ocazia să îmi fac o analiză "de sine", ha ha, și am descoperit că sunt hmm, rară. M-am tot uitat în jur și zău dacă am găsit pe cineva care să gândească așa cum mă apucă pe mine.

Aproape nu îmi vine să cred cât de trist pot femeile să își imagineze prezentul și viitorul. Încă înainte de a ajunge să simțim ceva, deja avem în cap ideea că iubirea și dragostea sunt cuvinte pentru fraieri, că e o naivitate să crezi că cineva de sex opus poate fi tratat ca un egal, ca cineva diferit, independent de persoana ta, căruia să îi permiți apropierea și posibilitatea de a te cunoaște.

Ce aud în jur sunt discuții despre ce modalități noi de manipulare există pe piață, cât de multe lucruri se pot obține, și, esențial, faptul că nu trebuie să te lași prinsă de sentimente, dar poți să lași impresia că e așa.

E destul de logică tehnica asta, la nevoie retragerea forțată lasă sechele minime, recuperarea e rapidă pentru că timpul înseamnă bani și câmpul de acțiune e larg. Sarcasmul și cinismul să trăiască!

Mai există categoria restrânsă de ființe care parcă sunt proaspăt ieșite din grădiniță, cu naivități și gesturi de o inocență incredibilă, cărora tot timpul le pică cerul pe cap și trec dintr-o mare tragedie în alta fără să se schimbe (ceea ce nu cred că e posibil), cu toate iluziile intacte, așteptând cu lacrimi în ochi să se facă la loc tot universul, neschimbat, pentru că altfel nu se poate trăi. Cu tot regretul, genul ăsta mă plictisește și mă calcă pe nervi. Nu știu cine ar fi capabil să tot clădească la loc povești de adormit copiii, când te uiți la ditamai muierea. În plus, manipularea e prezentă și aici, alături de șantaj, deși nu ai zice.

Înainte să caști de plictiseala, să îți zic și de categoria mea. Eu mă consider proaspătă membră aici, deci s-ar putea să nu mă recunoști.

Trec printr-un moment destul de dificil, pe multe din planurile posibile. Am sperat că dacă schimb eu ceva, nu o să se dărâme chiar totul în jurul meu, că cineva tot va rămâne mai apt decât mine și că o să am umărul de nădejde pe care să mă sprijin. Nu știu cum se face, dar, ca într-o reacție în lanț, tot poporul trece printr-o oarecare fază în care are nevoie de cineva și m-am trezit eu pe post de umăr bun la toate. Comunicare există, treburile se împărtășesc, sfaturi se dau reciproc, dar toate ideile au agățate de ele un avertisment "nu mă lua prea în serios că nu-s în stare".

Așa am ajuns, după discotecile și bețiile corespunzătoare, după nopți petrecute în discuții semnificative (ce puțin timp a trecut totuși), la ce vreau eu de fapt... de la mine.

Și să nu râzi de mine, io-s chiar o fată faină. Drăguță sunt, deșteaptă sunt.

Ceea ce simt, este ceea ce simt, nu am de gând să neg. Mai cred și că, fie ce o fi, eu pot să rămân o ființă întreagă și că am posibilitatea să fiu împlinită sufletește, pentru că, mare surpriză, mă am pe mine ca sprijin, și mă pot vindeca de cele multe rele. Din pierderi pot să trag învățătură, din sechele pot să îmi fac avantaje. Tot ciudat e și faptul că simt că cresc.

Nu vreau să mă pierd de mine, cum am ajuns până acum, îmi place de mine fix așa.

O să "cresc mare", dar nu o să ajung o acritură, o dezamăgită, o cinică.

Gata cu autoreclama.
Aștept să văd ce mai zici și tu.

Mi-e dor mult de tine.

P.S. Eu sper tu să fii sincer. Și dacă vei mai vrea, până la urmă, noi... să vedem ce și cum.

Am descoperit într-un dosar uitat în mail, o scrisoare de-a mea din 2004. Aveam 26 de ani. Citind-o, mai întâi am bufnit în râs, apoi însă mi s-a pus un nod în gât. M-am tot pierdut între fraze, încercând să îmi amintesc cine eram, când m-am îndepărtat de fata aceasta, oare trăiește tăcută în mine, uimită, oare a uitat și ea? Întâmplător sau nu, am regăsit-o exact când cineva ca ea m-ar salva.