Pachetul

Lia se trezi cu gândul că s-a întâmplat ceva iremediabil. Încă nu se crăpase de ziuă, lumina de la instalația de Crăciun îmbrăca obiectele din cameră în culoarea mierii. Ca întotdeauna, se simțea defazată. Niciodată nu făcea lucrurile la vremea lor. Și azi se va lua cu treburi urgente, lăsându-le deoparte pe cele cu adevărat importante. După cafea și micul dejun, ziua va trece sub ochii ei ca un accelerat într-o gară de provincie, iar instalația de Crăciun va rămâne agățată la fereastră săptămâni la rând, să-i aducă aminte mereu că este singura vinovată de acea dislocare resimțită în fiecare compartiment al existenței sale. În dragoste, mai ales. În cariera profesională, nu mai vorbim. În prietenie, bineînțeles. În relația cu fiul său unic...

După câteva zeci de minute pierdute rumegându-și întunericul din oase, Lia se hotărî să se dea jos din pat. Lumina zilei întindea pe pereți o pânză de umbre mișcătoare, o hartă a viitorului lăsată de reflecția ramurilor de copaci. Ceva iremediabil se întâmplase, sau avea să se întâmple. Păși cu teamă înspre ușă, o deschise și așteptă. Nimeni din casă nu se trezise. Nu se auzea radioul, nicio discuție animată în bucătărie. Își aminti apoi cu ușurare că era sâmbătă. Regula nescrisă a casei era ca toți să lenevească în weekend până mai târziu, până îi apuca foamea.

În bucătărie o izbi un frig neobișnuit, ușor explicabil când văzu fereastra larg deschisă. O fulgeră spaima că intrase cineva în casă în timpul nopții. Se grăbi să verifice dacă lipseau lucruri de valoare. Calculatorul era la locul lui. Televizorul, portofelele... icoanele de argint de la Muntele Athos primite cadou de nuntă de la socri. Nu părea să fi dispărut ceva. Tot cu ochii la fereastră, se împiedică de castronul de tablă al câinelui, aruncat în mijlocul încăperii. Pesemne că un raton intrase să mănânce boabele lui Rex. Cum o fi deschis fereastra, nu se știe. Singura explicație era că unul dintre ei o fi lăsat-o deschisă ca să aerisească încăperea. Și totuși, teoria asta nu prea ținea. Erau în toiul iernii, și din principiu nu începeau să aerisească regulat decât din martie.

Își făcu o cafea, amuzată oarecum de anxietatea ei nefondată. Acolo nu intra nimeni în casele oamenilor. Cu ratonii e altă poveste. În cartier locuiau mai multe familii patrupede de ochelariști cu blană. Sau poate era aceeași familie care se arăta pe înserate, cu câte doi sau trei pui. Traversau strada alene, fără stres și frică de mașinile care așteptau docile până când mamiferele înduioșătoare se aflau de cealaltă parte a străzii. Se spunea că deveneau agresive, atacau și mușcau, doar dacă erau zgândărite.

Lia însă trăise o poveste cu ratoni care îi punea în altă lumină. S-a întâmplat odată când l-a luat pe Rex la plimbarea de seară, care era de fapt mai mult o plimbare de dimineața devreme. Devenise un obicei să-și puncteze insomniile cu ieșiri prin cartier, acompaniată de câinele care se târa pe jumătate adormit în spatele ei. Astfel, se gândea ea, avea un motiv întemeiat să bântuie la orice oră din noapte, fără să o suspecteze vecinii că nu avea altceva mai bun de făcut. Când au ajuns în dreptul casei cu tufe dese de tuia, un raton a sărit pe spinarea lui Rex de parcă ar fi vrut să-l călărească. Sărmanul câine a început să schelălăie înfiorător. Lia a reacționat rapid și i-a tras un șut atacatorului cu toată puterea. Mare i-a fost surpriza să vadă cum animalul se rotește ca o minge prin aer și cade la câțiva metri depărtare de ei. Spre surprinderea lor nu i-a atacat din nou, însă a început să șuiere ca un șarpe, cu spatele arcuit și coada stufoasă dată într-o parte, departe de trupul încordat. Ajunși acasă, a adormit cu nasul în blana lui Rex pe canapea, fără să se mai schimbe. Spaima acelei întâlniri de gradul trei îi reconfigurase ritmul circadian defazat, blocându-i tendința spre insomnie.

*
Senzația că ceva iremediabil se întâmplase nu trecu după ce-și termină cafeaua. Lia luă o foaie de hârtie și începu să scrie cuvinte în neștire. Le simțea materialitatea dar nu le înțelegea: dinți, limbă, nas, gheare, ochi, eu, mine... Se opri când auzi pași urcând scările de la intrarea casei. Îngheță la gândul că va trebui să poarte o conversație, chiar și telegrafică, cu vreun necunoscut dubios, la o oră atât de matinală. Își potrivi mai bine halatul și așteptă bocănitura care întârzia să se facă auzită... Trecură câteva minute și nimic. Se îndreptă timid spre ușă ascultând cu atenție. Nu părea să fie nimeni de cealaltă parte. Se hotărî să nu deschidă. "Mai bine mă fac că plouă, azi nu am chef de nimeni".

"Ping!" O notificare pe telefon de la Amazon, cu o fotografie a ușii văzută de afară. Vedea o cutie rezemată de perete. Primise un pachet. "Foarte straniu!" Lia nu-și amintea să fi comandat ceva. Deschise ușa și găsi pachetul exact acolo unde îi arăta poza de la un individ numit Jim, care-i mulțumea de altfel în numele companiei. Era vorba de o cutie voluminoasă, destul de grea. Se grăbi să o deschidă, pradă curiozității. Înăuntru găsi niște așternuturi de pat. Cu siguranță că i le trimisese maică-sa. Era modul ei, mai mult enervant decât subtil, de a-i spune că a venit momentul să renunțe să mai doarmă în așternuturile în care murise Dan acum cinci ani. Subit, în somn.

Lia căută în pachet un mesaj care să-i spună cine i-a trimis așa un cadou. Modelul și calitatea pânzei erau indiscutabil de mare finețe. Nu găsi nicio notiță, niciun indiciu. Și abia atunci citi numele adevăratului destinatar. Un nume necunoscut care nu-i spunea nimic. După adresă, era vorba de o casă undeva foarte aproape. Nu avea altceva de făcut decât să meargă până acolo și să le dea pachetul. Un fior rece de panică îi străbătu coloana vertebrală. Cum să le explice adevăraților destinatari că desfăcuse pachetul? Era mai mult decât jenant. În cazul acesta, mai bine să nu îi caute deloc. Poate da așternuturile cuiva de pomană, de sufletul lui Dan. Și ea a pierdut câteva pachete, n-ar fi sfârșitul lumii. Puse cutia pe banca din holul de la intrare și reveni în bucătărie.

Liniștea încăperii devenise brusc atât de apăsătoare, încât se hotărî să dea drumul la radio, chiar și cu riscul de a trezi toată casa. Răsfoi New Yorker-ului primit cu două zile în urmă. Și aici se vorbea de ultimul roman al Sheilei Heti, Culoare pură, în care un călugăr japonez este alungat din comunitatea sa fiindcă căzuse în patima de a picta pisici. Găsind refugiu într-un templu abandonat și bântuit, își dă frâu liber obsesiei și continuă să picteze pisici pe pereți. În timpul nopții este trezit de zgomotele unei lupte pe viață și pe moarte între niște animale. Când a îndrăznit în sfârșit să iasă din ascunzătoarea unde își făcuse culcuș să doarmă, mare i-a fost mirarea să dea peste corpul neînsuflețit al unui șobolan gigantic. Pe pereții templului, pisicile din desenele sale aveau șuvițe de sânge printre dinți.

Mai mult ca sigur că Lia ar fi desenat câini, nu pisici. Câinii de aici însă își pierduseră simțurile de vânător. Rex, de exemplu, era incapabil să-i apere de orice animale invadatoare, iar de hoți, nici nu se punea problema. Nu tolera furnicile și veverițele, dar lătratul lui era mai mult amuzant decât înspăimântător. Lia se gândi că totuși era un motiv pentru care în legenda japoneză călugărul pictează pisici pe pereți, nu câini. Pisica era un animal sacru în multe părți ale lumii, desigur, însă un alt motiv, mai practic, ar fi că în Japonia construcțiile erau din lemn, rozătoarele fiind o problemă majoră.

*
Când au remodelat casa, în pereții din bucătărie au găsit două schelete de șobolani. Cine știe de câtă vreme muriseră acolo. Erau înconjurați de frunze, pesemne că își făcuseră culcuș acolo și moartea i-a surprins în somn. Probabil că vechii proprietari încercaseră să scape de ei și i-au otrăvit. Era o practică des întâlnită, nu mureau pe loc, ci apucau să se retragă într-un loc confortabil, în vizuinile din pereții caselor pe care puseseră stăpânire. Singurul risc pentru oameni era mirosul de descompunere care răzbea prin lemnul pereților, răspândind în întreaga casă duhoarea vâscoasă a morții.

Lia era convinsă că Dan respirase prin somn acea otravă cu care cumpăraseră casa veche de o sută de ani, nebănuind cât va fi de muncă ca să o restaureze, câtă suflare de moarte se acumulase în nervurile lemnului din care fusese construită. Degeaba adusese cu ea descântece din Balcani, ritualuri de purificare, rugăciuni și icoane pictate în ulei sau pe sticlă, turnate în argint și aur, binecuvântate la mănăstiri și alte locuri de pelerinaj. Duhurile noului continent erau ancestrale, puternice, întărite de sute de ani de suferință și nedreptate. Nimic nu le oprea voia, și dacă nu te doreau pe pământul lor, te scuipau în vid ca pe o sămânță bolnavă.

Lia se repezi la pachet, scoase așternutul și urcă în grabă pe scări. Se opri câteva minute în dreptul ușii fiului său. Pesemne că încă mai dormea. Ajunsă în camera sa, schimbă așternutul vechi cu cel nou. Mirosea bine, a apret și curățenie, ca ștergarele din in din zestrea fetelor de la țară.

Se întinse ușor în pat, și căzu pe loc într-un somn profund, cum nu mai cunoscuse de multă vreme.