Copacul

Mi-e frig. E iarnă dar nu ninge. E o iarnă belgiană umedă și întunecată ca toate cele de când am venit aici. Plouă mărunt. Niciodată nu plouă foarte tare aici. Dar plouă des și de cele mai multe ori vântul transformă ploaia în rafale aproape orizontale și amplifică senzația de neputință. Nu ai cum să te ferești de ploaie. Majoritatea oamenilor nici nu folosesc umbrele pentru că nu are rost. Dacă se plimbă prin ploaie au cel mult o haină cu gluga trasă pe cap și merg cu privirea în pământ. Din când în când ridică frunțile amorțite ca să verifice direcția. Și eu încerc să îmi ridic privirea dar ploaia mă lovește direct în ochi și mă obligă să merg mai mult cu capul în pământ. În cele din urmă am reușit să ajung la intrarea în pădure. O să fie mai bine aici. Măcar sunt mai protejat de vânt.

Sunt singur. Pădurea e udă și întunecată și nu se bucură de venirea mea. Calc pe covorul în diverse stadii de descompunere. Frunzele și crengile îmbibate de apă mă mânjesc cu mâzga lor cenușie pe pantofi și pe pantaloni. Blugii mei albaștri sunt singura pată de culoare în peisajul cenușiu dar îi simt cum se udă și se închid și ei la culoare devenind tot mai gri. În mod normal, toamna, pădurile sunt colorate în combinații de galben, roșu până la maro și iarna sunt acoperite de alb dar nu aici. Iarna aici e un anotimp între toamnă și iarnă fără a fi niciuna. Poate din cauza lipsei luminii, poate din cauza umidității parcă totul e gri. Monocrom. Parcă sunt într-un film alb-negru. Un film alb-negru mut, fără replici și fără alte personaje.

Mi-e frig dar nu pentru că ar fi foarte frig. Cred că sunt vreo 4-5 grade plus. Mi-e frig din cauza umidității care pătrunde prin toți porii. Mi-e frig și dârdăi dar de data asta nu-mi mai pasă așa mult. Mă opresc și închid ochii pentru o clipă și inspir aerul pădurii. Miroase a vegetație macerată de ploaie. Mi-e dor de iernile din România când aerul îngheață și totul miroase curat, proaspăt. A iarnă adevărată, adică nu miroase a nimic. Asta e valabil ce-i drept mai mult în afara orașelor poluate. În orice caz mi-e mai frig aici la +4 grade decât mi-era acasă la -14. Acasă. Ce-o mai fi însemnând și asta acum. Acasă nu mai e nici aici, nici acolo. Nu mai e nicăieri. Dar nu despre asta e vorba acum. Cel puțin, nu cred că are vreo legătură.

Am fost de multe ori în pădurea asta vara dar parcă atunci e altă pădure. Tot umedă dar mai caldă, mai luminoasă și verde. Acum e urâtă și întunecată. Și umedă. Calc cu grijă pe suprafața frunzelor ca și cum m-aș aștepta la fiecare pas să mă scufund într-o mlaștină. E adevărat, uneori sub frunze mustește apa și pământul e moale și alunecos dar nu se poate zice că e chiar mlaștină. Dar tot mi-e frică să nu calc într-o capcană.

Am pătruns bine în pădure și îmi continui drumul la întâmplare printre trunchiurile schimonosite. Îl caut pe El. Știu că e aici. Îl simt. Îl simt că mă simte. Îl simt că mă cheamă. E aici în pădurea asta. Copacul pentru mine. Copacul perfect. Pădurea asta e o pădure bună. Simt că e o pădure bună. Și copacul meu e aici. De când îl caut. Un copac puternic, sănătos, cu brațe vânjoase întinse în oricare din direcțiile din care aș putea veni.

Am venit pregătit, totul a fost planificat de multă vreme. În imaginația mea am fost deja aici de multe ori, mi-e familiară zona. Și cred că și el mă știe pe mine. I-am simțit prezența în toate pădurile pe lângă care am trecut de-a lungul anilor și care foșneau, chemându-mă. O să îl găsesc în curând, poate e chiar acolo în vârful acelei coline. Mi-ar plăcea să fie pe un mic platou de pe o colină în mijlocul pădurii. Un loc de unde se vede bine. Atât cât poți să vezi printr-o pădure chiar și despuiată de frunze cum este ea iarna. Dacă nu o colină, măcar să nu fie undeva într-o râpă. Nu îmi plac râpele. Ar fi dezamăgitor. Dar mă rog, să nu anticipez. E mai bine să nu fii prăpăstios.

Deci după cum ziceam, am venit pregătit aici. Am în rucsac un mic topor, niște frânghie și legături de plastic. Am și o scară telescopică. Nu e foarte mare dar e potrivită pentru ce am nevoie și încape perfect în rucsac. Mi-am adus și tot felul de alte nimicuri pe care nu știu dacă o să le folosesc dar am zis să vin pregătit pentru că nu vreau să fac mai multe drumuri. Nu am adus nimic de mâncare. Nu am nevoie. Nu o să fiu aici atât de mult cât să mi se facă foame.

Sunt singur. Nu am venit însoțit pentru că este copacul meu, destinația mea. El este doar pentru mine. Și e tot ce am de zis despre asta. Nu vreau să mai argumentez și să mai justific nimic. Am făcut tot ce s-a putut face. Atât cât s-a putut face. Acum am obosit și vreau să mă odihnesc sub copacul acesta o vreme. Dintotdeauna am știut că voi ajunge aici. Am închis de multe ori ochii sub ramurile acestui copac încă de când era doar în imaginația mea. Aș putea zice că mi-a fost predestinat, că dintotdeauna am știut că o să ajung aici. Dar nu hazardul m-a adus aici. Eu am ales acest drum la capătul căruia se afla acest copac. E aici în pădurea asta, îl simt, de data asta știu că îl voi găsi.

E frig și liniște în filmul ăsta mut alb-negru în care încă mai sunt protagonist. Știu că sunt singur pentru că nimeni nu mă oprește. Știu că și dacă aș vorbi, dacă aș striga, vocea mea nu ar călători prea departe. Poate că am obosit și nici vocea mea nu mai are aceeași forță. Sau poate ceea ce aș zice ar ieși într-un mod delirant, distorsionat, ca într-o limbă inventată de nebunie. Nu vreau să strig, nu vreau să îmi aud vocea. Nici dacă aș putea, nu vreau să strig. Vreau să pun un pas în fața altui pas, să car cu ultimele forțe rucsacul ăsta tot mai greu și să ajung la destinație. Știu că mă așteaptă, mă cheamă de multă vreme.

Nu am dezvăluit nimănui planul meu. E secretul meu. Este doar pentru mine. Nu pot lua pe nimeni cu mine pe acest drum. Am încercat tot ce se putea încerca. Am făcut tot ce se putea face. E tot ceea ce mi-a mai rămas acum. Cu ultimele puteri am să îl găsesc și o să construiesc un leagăn pe una din ramurile lui puternice. O să mă leagăn în el o vreme și o să privesc în toate direcțiile pădurea. Mă rog atât cât poți să vezi într-o după-amiază întunecată de iarnă belgiană. Cu ochii închiși de ploaie.