14.01.2022
Top 2021? Bucuria de a afla frânturi din viața altora, cei strânși aici, într-un Han al Ancuței sui generis, ieșind astfel din cețurile singurătății impuse pentru a ne povesti. Și ne povestim.

La început de an, am reușit să public un roman, terminat în urmă cu doi ani, Aproape, departe e inima mea. O carte a supraviețuirii în condițiile crâncene ale Europei postbelice. Când se murea de foame, de frig. Când oamenii nu mai aveau un acoperiș deasupra capului. A luptei date de tânăra româncă (ajunsă din întâmplare în Germania, odată cu retragerea trupelor învinse) între dorința fierbinte de a se reîntoarce în România ei, la familia ei și neputința de a-și părăsi iubitul vieții ei. O carte dragă mie, sortită din start insuccesului: difuzare, publicitate, lansare absentă. Știut lucru fiind că o carte există, e vie, doar atunci când e citită. Câțiva colegi au onorat-o, unul chiar spunându-mi că am "dat lovitura", câteva colege au lăcrimat, citind-o a doua oară... Îi mângâi coperta când ochii mi se opresc pe ea. Cu un oftat agățat de moderata bucurie. Cu totul altfel am primit prima carte publicată, Aripi de cenușă, intersectare a trei destine de intelectuale, între 1970 și 2000, Zvârcoliri sentimentale, profesionale, sociale. Am ridicat cele 150 de exemplare și, rezemată de portieră, cu inima ghem în stomac am scos unul. Iradiam. L-am răsfoit, l-aș fi citit până la ultima filă. Probabil, atunci am trăit un moment de fericire.

Știu că rar se citesc cărțile "tipărite pe hârtie!", cum se bucura poetul Nicolae Tutureanu când editura i-a trimis primul exemplar din volumul său De la fereastră. Că s-ar putea ca genialul dar dat omenirii de Gutenberg să ajungă obiect de anticariat. (De muzeu, refuz să cred.) Încă în urmă cu vreo 20 de ani, un editor francez se plângea că numărul manuscriselor din sertarele editurilor e mai mare decât al cititorilor. Și totuși...

Scrisul, patimă sau drog, terapie asigurată etc. m-a fericit o vreme. Mai ales că singurătatea poate naște idei. Idei gândite în grila unei schițe. Care, lesne, își iese din sine și devine o povestire, un miniroman de vreo sută de pagini. Așa mi s-a întâmplat, anul acesta, cu Întâlniri în iarnă, pe care-l doresc tipărit "pe hârtie". Pagini autobiografice dintr-un an școlar petrecut într-un liceu dintr-o comună populată optzeci la sută de maghiari, un mediu total străin, țesute într-o poveste de dragoste pierdută, regăsită. Le public tot "pe hârtie", poate în 2022. Le voi reciti și dincolo de litera laptop-ului. Măruntele ecrane, la un simplu click, ne îngăduie să citim ziare, reviste, autori preferați. Dar nostalgia comodității de altădată reînvie moliciunea pernei, luminată de spotul puternic al veiozei. Și stări, sentimente trăite nemijlocit în fila cărții. Iubești, urăști, te entuziasmezi, te îndoiești etc., împreună cu eroii. Pe care-i detești sau îi admiri, îi îndrăgești.

Cum mi s-a întâmplat cu Holden, adolescent problematic pentru profesori, pentru părinți, un inadaptat potrivit mentalității generale din De veghe în lanul de secară de J.D.Salinger. De ce? Pentru că își trăiește furtunos criza adolescenței. Nu admite lipsa de sinceritate în relațiile interumane, descoperă adevăruri ascunse de adulți în meandrele conveniențelor sociale, refuză compromisul ca mod de viață. Un revoltat manifestându-se scandalos, neștiind care îi e calea proprie, zbuciumul său permanent atingând chiar starea de "zi bună pentru peștele-banană". (Într-o astfel de zi un alt personaj dintr-o povestire a lui Salinger s-a sinucis). Și totuși își imaginează "o mulțime de copii care joacă un joc într-un lan întins de secară. Mii de copilași și nimeni prin preajmă - nimeni mare vreau să spun - în afară de mine. Și eu stau în picioare pe buza unei stânci. Ce am de făcut? Trebuie să prind pe oricine aleargă și nu se uită pe unde merge. Trebuie să apar de undeva și să îl prind. Asta-i tot ce-aș face toată ziua. Aș sta de veghe într-un lan de secară și-atât. Știu că e o nebunie, dar e singurul lucru care mi-ar plăcea cu adevărat". Un salvator. Ești norocos dacă ai un asemenea prieten, nu credeți? Mai cu seamă dacă își păstrează, în ani, puritatea dorinței de a-i apăra pe cei nevoiași cu gândul, cu fapta.

Nu mi-am trecut anul doar în scris / citit. Din nou, pe la sfârșit de iulie, am avut șansa unei excursii cu un traseu fulminant. Conducătorul, fiica prietenei mele, a trecut munții, cu viteză atent supravegheată, spre Avrig, unde ne așteaptă primul popas: Palatul de vară Brukenthal. Cea mai reprezantivă construcție pentru barocul transilvănean, construit, după model vienez, la 1788, de baronul Samuel von Brukenthal, guvernator, atunci, al Transilvaniei. Nu lipsește parcul întins, grădină monument, păstrând structura inițială. De atunci s-au păstrat numai tulipanii, arborii de lalea. Alături de care copaci venerabili s-au aliniat în alei largi în care doi călăreți lesne încăpeau, nu se înghionteau ca noi în autobuzul 43 la ore de vârf. Aerul înmiresmat de flori, liniștea princiară ne îndeamnă să explorăm mai departe locul de a fost odată... Oranjeria nu putea lipsi, doar mai marii lumii întrecându-se, în acei ani, să colecționeze plante de pe varii meridiane sau cărți rare. Arteziana, cele două pârâiașe, aleile largi chemătoare șoptesc despre imposibila idilă dintre o contesă și maestrul ei de călărie. Caii saltă în mărunt trap, contesa ascultă vrăjită vocea caldă a mândrului servitor al curții. După ce colindase ducate și regate europene, acesta are ce povesti. Se oprește însă și-o privește. Ea alunecă în strălucirea ochilor lui dar imposibila idilă își urmează nefericita cale. Întoarcere la palat, prânz luat în eleganta sufragerie de ea, în bucătărie de el. Îi părăsesc înainte de compunerea finalului, trebuie să ne odihnim într-una dintre încăperile destinate, cu vreme în urmă, nobilimii transilvănene. Mâine, Valea Oltului așteaptă admirația noastră.

Pe șoseaua mărginită de munți îmbrăcați în verde crud, proaspăt. Atâta verde ne-a fericit ochii în minivacanța amplasată între ploi torențiale și inundații, încât regret că nu știu cel puțin zece nuanțe din cele patruzeci și ceva folosite de Rousseau Vameșul în picturile sale. Păduri de fagi, întinderi de brazi, pajiști acoperind înălțimi calcaroase, garofițe de munte, clopoțeii cazanelor și multe alte flori pe margine de șosea. Facem un popas. Nu ne supără niciun urs brun, lupul nu-și arată colții. Doar un câine peticit negru-gri vine spre noi fluturându-și coada. Îi dăm câțiva biscuiți dulci, sărați. Îi miroase alene, ia unul, politicos nu refuză darul, îl îngroapă sub bancă. Mofturos? Nu, doar sătul. Atâția turiști opresc aici. Mai departe. Oh-uri entuziasmate smulse de mirificul peisaj ne agită: avem o țară frumoasă cum puține sunt pe lume. Și o întrebare retorică: de ce străinilor nu le este cunoscută? Trecem printr-un compact tunel de brazi. Filtrată printre acele lor, lumina soarelui a pălit. Secvențe dintr-un horror cu noi vânate de nevăzuți dușmani se derulează sub pleoape. Cum să spargem o salvatoare breșă spre un Bine eliberator, cum să scăpăm din amenințătorul zid verde? Zidul întunecat care guvernează viața României de toate zilele.

O ploaie rece ne alungă spre Petroșani, îl terminăm rapid fără a-l vedea. Păcat. Orașul minier îmi stârnise curiozitatea de când citisem Germinal al lui Zola. Din Valea Jiului intrăm în județul Gorj. Soare, copaci strălucind. Griul s-a risipit. Ajungem pe malurile Cernei, ne oprim la o pensiune. Printre pietre mari, o scară coboară până în malul râului. Refugiate acolo, amortizăm decibelii răspândiți de două familii total dezinhibate. Ca la un grătar de week-end. Cântă, veselia îi stăpânește, vorbesc tare ca și cum ar fi singuri în propria grădină. Sunt convinsă că numai terenul în pantă îi împiedică să danseze. Comandăm specialitatea casei, altceva neexistând. Trebuie s-o mâncăm repede, răcoarea ne împresoară. Dacă ne-ar fi vândut eschimoșii vreo blană de-a lor, am fi dormit acolo, între cer, apa cuminte clipocind și piatră.

A doua zi, secularul Herculane. Stațiune balneară încă de pe vremea romanilor, modernizată de Franz Joseph (care își ameliora vreun beteșug acolo, în fiecare an). Uitată după 1990, ca atâtea alte importante obiective turistice și nu numai. Acum e readusă la viață prin renovarea clădirilor în deplin respect față de trecutul lor. După statuia lui Hercule - ce pare un dac încăpățânat, gata să sară la bătaie -, intrăm la Băile Apollo. Aici s-au bucurat, de-a lungul vremii, de apele binefăcătoare, numeroase capete încoronate, importante personalități rămase în cărți de istorie. S-au relaxat, au mai uitat de inerente necazuri, în apele tămăduitoare și confortul atât de atent supravegheat cu secole în urmă. Ne întoarcem spre ieșire și, surpriză a celor 31 de ani postdecembriști, în stânga ușii, un ecran de televizor (cam din '70) pe care se întinde zâmbitor foarte chipul grăbit al împușcatului. Alături, masa biletelor de intrare.
- Ce înseamnă asta?, îi arăt revoltată anacronica încercare de a opri timpul în loc, readucând în minte lipsa hranei, a căldurii, a luminii îndurate de români pentru plata unei datorii externe. Cu mult mai mică decât cea de acum. Cu naivitate trucată mi se explică:
- Ceaușescu a fost ultimul care a renovat Băile Herculane.

Ce mai poți adăuga? Ieșim în lumina fierbinte a zilei, continuându-ne traseul. Ajungem la Orșova. Obișnuita croazieră pe Dunăre ne descătușează. Fără mască, zâmbitori, schimbăm câteva vorbe cu necunoscuți. Frica, izolarea, evitarea celorlalți oameni pare un vis urât. Pornim. O neașteptată stare de liniște mă împresoară, am rămas doar cu Dunărea vălurind prietenoasă. Ghidul își face datoria. Cazanele mari și mici, mânăstirea Macronia, ridicată parcă din ape, chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură în stâncă din Europa, între multe alte detalii.

După vuietul stins al apelor, chemarea cerului în Parcul Central din Tg. Jiu, parcul lui Brâncuși. Din ansamblul monumental, tezaur lăsat țării de genialul sculptor, ne oprim mai întâi la Poarta sărutului, încetățenită deja în mentalul colectiv. Îndrăgostiți, tineri căsătoriți trec pe sub ea. Sărutul și Piatra. Dragoste păstrată neștirbită în vreme. Până la sfârșitul vieții. Ne oprim câteva minute la Masa tăcerii. Apoi Coloana infinitului! Sparge necuprinsul albastru. Mintea, sufletul îngenunche în fața ei, emoția, atât de rară în ultima vreme, țintuindu-mă locului. Nu mă pot desprinde de pământ în timp ce toată ființa intră în astrale depărtări. Pentru mine, Coloana infinitului înseamnă comuniunea cer-pământ, vis și realitate îngemănate. O fericită clipă de reală emoție artistică. Momentul cel mai important al lui 2021.


Excursia continuă. După Horezu, de unde, cu greu, alegem câteva daruri pentru cei de acasă, Căciulata. Cu vaporașul pe Olt. În asurzitoare muzici. La fel ca pe Dunăre, asaltul decibelilor alungă liniștea susurului de ape. Oamenii s-au săturat, poate, de liniștea claustrării impuse. Îl rog pe un vecin de bancă să-i spună ghidului să tempereze volumul. Nu este auzit. În cele câteva cuvinte schimbate între noi regăsim fâșii din normalitatea refuzată din cauză că... Glumim, zâmbim, cei mai mulți dintre noi și-au ascuns masca în fundul genții, vorbim cu necunoscuți fără teama că ne vom îmbolnăvi.

Părăsim Valea Oltului. Telefoanele vor păstra, în fidelitatea detaliilor, munții înzăpeziți în verdele terapeutic pentru neliniștiți. Și suntem mulți. După Schitul Sf. Nectarie, ambuteiaj. Două ore. Și doar nu străbatem Valea Prahovei. Spre casă acum. Încă sub senin de albastru rarefiat de frunzișul copacilor.

Iubesc muzica. Și, zilnic, caut Mezzo. Spre deosebire de alți ani, s-au transmis opere puse în scenă fastuos pentru atragerea unui anumit public, dar și îndrăzneț, șocant, incredibil chiar și pentru melomani. Baletul cunoaște o aceeași diversificare coregrafică, cel clasic coexistând cu uimitorul nou. Reluări în muzica simfonică. Rar câte un concert extraordinar, în interpretarea unor renumiți soliști sau dirijori. Și, totuși mi-e dor de un spectacol pe scena Teatrului Național din Iași. De freamătul cald al publicului, de atmosfera de elegantă sărbătoare a spiritului trăite în direct, dincolo de minunatele noastre mici/mari ecrane.

2021, un an trecut între vis și realitate. Cum va fi 2022? Să avem puterea de a accepta înțelept realitatea, adaptându-ne la ea. Să visăm mai departe, cu mintea înfiptă într-o viitoare normalitate. Să trăim.

*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus