Doamne, ce an! A început direct cu februarie, ianuarie nici nu a existat și cumva nimeni nu a remarcat absenta începutului consacrat. Am supraviețuit bine și doar cu unsprezece luni. Februarie a deschis deci anul 2021 și pentru prima data nu am avut emoții și nu m-a durut că e ziua mea. Dimpotrivă, am aruncat pâsla densă cu care construiesc coconul interior în care mă închid și nu am închis strâns ochii, așa cum fac de obicei.
Au urmat un martie cu mărțișoare făcute de mână și o primăvară fără griji, în care din bălțile cu noroi au crescut direct flori, învelite în aur. Măștilor aruncate pe jos le-au crescut aripi și grădinile invadate de pete albe și bleu cu urechi elastice s-au ridicat la cer în cercuri concentrice, ca niște rochii de înger.
Fără griji. De mult, aproape niciodată, nu am trăit fără griji. M-a și speriat puțin felul în care zilele au curs unele în altele ca o înșiruire de fulgi la prima ninsoare, imponderabile și luminoase, neamintind de nimic, neanunțând nimic. Nu eram obișnuită cu asta. M-am trezit dintr-o dată că trăiesc fiecare clipă așa cum îmi este dată și pe fiecare aș fi rugat-o să rămână, că e atât de frumoasă.
S-au vindecat bolile. Părinții m-au sunat să îmi spună că pleacă în excursie, pentru prima dată după ani de medicamente și perfuzii. Spitalele au devenit vapoare și cimentul dintre ele o mare grecească, cu delfini care sar fără stropi și mi-au zâmbit doar mie, care la rândul meu mi-am ținut sufletul într-o barcă.
A urmat o vară ca în romanele italienești, fără drame profunde și atașamente tragice. Nu am depus mare efort și cu toate acestea, în sfârșit m-au remarcat. Am avut ceva de spus despre proiecte, energie, climă, sensul culturii, contrasensul economiei și stângul drepturilor omului. Cuvintele mele au alunecat ca niște perle pe masa lungă a ședințelor și iarăși am trăit o noutate, că aparțin locului și în sfârșit oamenilor și că ce spun mișcă ceva și ceea ce mișcă are sens și ce are sens îmi dă rădăcini.
L. nu a mai avut cancer. Am râs la telefon și una lângă alta, pe scaun, ca pe vremuri, nicio răceală occidentală și scorțoasă nu a separat razele dintre noi.
De altfel, mi-am regăsit toți prietenii. Toți m-au căutat și eu i-am căutat pe ei și la numărătoare am constatat că nu am pierdut pe nimeni, eram din nou intacți. Nu au mai privit în jos cu mânie la orașele de unde au plecat, la prostia celor care i-au crescut, la gălăgia și obscurantismul celor cu care au ucis leii în jungla tinereții.
Ce ușurare! Auzindu-i, m-am bucurat. Am jucat din nou leapșa cu ei și viețile lor strămutate în țări fără garduri, cu vile pe două etaje, am râs la glume lingvistice. Nu am mai simțit că sunt mama țării noastre - care nu mai e și a lor -, și țara noastră - care acum e doar a mea - e un copil orb care nu nimerește lucrurile când are nevoie de ele și le caută, iar eu trebuie să îi fiu mereu în preajmă să îl ajut. Și să le fac altora semne să îl lase în pace. Acum suntem toți aici și numim locul acesta acasă.
Am ascultat The Severed Garden fără să mă mai satur de dileme, dar și fără să mă tulbur și să plâng după calul alb al tinereții, legat să pască sub balconul alor mei, pe Unirii, până la moarte. Copilul Mic, deși încă mic, a început școala și exact în fața blocului B1 s-au despărțit aleile, cea care duce acum la școală s-a rupt din cea care ducea la grădiniță, dar pe mine nu m-a mai zdruncinat gambitul obstinat al ieșirii din copilărie. Am zâmbit fericită și i-am dus o vreme ghiozdanul, urmărind vântul cum își face loc pe cărarea dintre codițele ei castanii.
Nu am retrăit nefericirile mele prin copii, nici chiar când Copilul Mare a plâns sau s-a simțit singură pe contrasens. În octombrie am trăit ca pe o victorie a vegetalului și a mea personală faptul că în sfârșit Vlad a renunțat să insiste să tăiem teiul. E foarte bine, prin tei coboară noaptea îngerii și prin tei urc eu la cer, când aici mă sufoc. Teiul e mai vechi decât noi, e bine că nu acceptă să-l taie, nu scoți un bătrân din casa lui că îți trebuie ție locul său.
Doamne, ce an! Am regretat foarte puține și nu am ratat clipele. Nu am mai invidiat și nu am mai domnit peste inutilități mărunte, trăgând de marginea deșirată a vieții peste lucrurile moarte. Nici nu știut cum am reușit să fac totul bine, așa, din nimic, cum am învățat să văd departe, fără să mă împiedic de obstacole. Dar am reușit. Și iată că se încheie anul și aș mai trage cât pot de miracolul lui.
Aprind cât pot de repede toate chibriturile care mi-au mai rămas în cutie, căci îmi doresc mult ca anul acesta să nu plece de lângă mine. Dintr-odată se face o lumină puternică, de parcă ar fi ziuă. Niciodată lumea nu mi s-a părut mai frumoasă. Și deodată tălpile mi se desprind și mă ridic ușor spre strălucirea aceasta înaltă, întind brațele, plutesc și aș vrea ca tot ce am spus aici să se fi întâmplat întocmai.
*