Cel puțin al meu așa era. Bunicul. Anul 2021 a semănat cu el, cumva, în acest sens.
Prima carte deschisă undeva pe la jumătatea lunii ianuarie avea coperțile colorate foarte vioi și luxuriant, iar interiorul era realizat cu figuri în 3D, pe care le puteai mișca după voie ca să înțelegi povestea, așa cum, odinioară, făceam concret în copilărie.
Portrete incredibile și vii ale unor doamne din alte vremuri prindeau viață, gesticulau, zăngănindu-și bijuteriile sofisticate, scuturându-și capetele cochete, cu paruri surprinzătoare de cele mai multe ori, ițindu-și gâturile modiglianești afară din hârtia pe care erau desenate.
Le vedeam cu ochii minții prinzând contur în niște costume fabuloase, incredibile, pentru care încă nu s-au născocit cuvinte.
Schițele Arinei trebuiau continuate de-a dreptul într-un 3D cât se poate de concret. Aveau cap și bust iar eu eram liberă să le continui cum aveam chef. Am început să lucrez într-o viteză care neagă însăși esența cuvântului. Ca-n bancul acela cu încet, pe loc și deloc. Doar că eu chiar lucram, dar mă pierdeam periodic în jungla dată de posibilitățile infinite de combinare ale texturilor. Trăgeam cu sete din rafturile de la atelier, materiale, unul după celălalt, și închipuiam diverse variante și combinații.
E ca și cum ai fi lihnit, sau însetat și pare că nu-ți ajunge nimic, iar tu întinzi mâinile după toate, de frică să nu pierzi prada.
Când, finalmente, reușeam să ajung la ceea ce ar fi putut părea o concluzie finală, mă pierdeam în labirintul istovitor al multiplelor tehnici și idei în care puteau fi prelucrate. Pe un detaliu puteam lucra ore întregi ca o nesătulă. Am ales la un moment dat cel mai fin voal perforat, pe care am aplicat bucăți de catifea de mătase de forma unor flori, și dantele, negru cu vișiniu și galben auriu, cusute cu mâna pe de-a întregul.
Era un soi de flagelare la propriu a unui fanatic credincios într-ale zorzoanelor. Urma să expunem împreună - costumele mele și schițele Arinei. Dar cartea s-a închis în urma unei pale bruște de vânt. A rămas pe biroul meu și aștept momentul potrivit pentru a o deschide.
Într-un fel, acum când privesc în urmă, îmi dau seama că a fost bine. Eram prea implicată, pasională, poate chiar disperată. Era nevoie de distanțare, aceea dată de trecerea timpului, de cercetarea unor alte perspective.
Apoi, s-a deschis o nouă poveste. Era primăvară, era cald, am plecat către capitală cu mai multe treburi, printre care un vernisaj al Arinei, cu ilustrații magnifice la Maestrul și Margareta.
Pe lângă veselia nelipsită a revederii prietenelor și a statului la povești pe terase - pe vremea aceea era voie - excursiile, chiar dacă scurte, te scot din rutina previzibilă a unor acelorași zile care curg pe tine ritmic ca picătura chinezească. Plecarea, venirea, schimbarea, capacitatea de adaptare și în același timp de renunțare la obiceiuri prestabilite este un mod perfect de a-ți testa flexibilitatea mentală și chiar corporală, de vreme ce pe niște străduțe mici și înfundate din Drumul Taberei, m-am lăbărțat la propriu într-o băltoacă.
Deschizi geamul dimineața, într-o altă parte decât în casa ta. Cerul poate fi familiar după nori sau soare, iar restul sunt noutăți care nu diminuează pofta matinală de cafea și nici dorința de revelații constante.
Mi-a făcut foarte bine acea ieșire - văzând fabuloasa Galerie a Costumelor Doinei Levintza și retrospectiva aniversară de la Unarte, perspectiva asupra propriului meu proiect în construcție s-a schimbat radical. M-am oprit, așa cum spusesem, din mai multe motive. Unul, acela ordinar al facerii de bani, care ne macină pe toți. Nu mă pot plânge nici aici. Sunt o privilegiată a sorții care face bani din ceea ce adoră să facă.
Venise vara, se-ntâmplau evenimente, lumea ieșea, aveam mult de lucru.
Aaa, poate n-ar trebui să ocolesc cadavrul din dulap - ăla cu pandemia. N-am s-o fac. Chestia e că nu e al meu. Alții l-au trântit acolo și acum e musai să-mi setez viața calm ca și când nu aș ști. Altfel n-ai cum să mergi înainte.
O să spun că nu mi-a fost frică nici o clipă de acest virus. Drept urmare nu am pățit nimic, iată, de doi ani de zile. Asta e cartea întunecată pe care am avut-o pe masă, între atâtea alte cărți care meritau citite. Oscilam între o revoltă profundă și un soi de nepăsare artificială indusă. La fel și acum. Găsesc că trăim vremuri în care esența aceea, miezul tău de om este uitat în detrimentul exteriorității iar asta nu are cum să nu te afecteze.
Când îți lași puterea diminuată de temeri escaladate progresiv, ajungi să pierzi fluxul firescului, al naturalului, al contactului cu tine însuți și cu divinitatea și te apuci să creditezi diferiți pseudo-binevoitori externi.
Sunt bine, și toți ai mei. Bine și vii. Poate i-o datorez tot anului bunic. Sau poate nu e bine, că nu am voie să merg la sală, la restaurant sau la teatru. Dacă ești sănătos nu prea ai multe variante zilele astea.
Dar am exercițiul flexibilității. M-am apucat de yoga la propriu. Înveți să-ți descoperi limitele, să le forțezi și apoi ești fericit. La fiecare revenire la centru, coloana este din ce în ce mai dreaptă, nu se pleacă, și respiri din ce în ce mai bine. Nu te ajută nimeni din exterior. Totul se află la tine și-n tine, chiar dacă pe unii îi poate enerva acest stereotip mult prea des vehiculat unde nu ar fi cazul... E o formă de putere.
Să- ți fie ție însuți credincios așa precum urmează noaptea zilei, nu?
Altă carte. Are coperțile subțiri și fine prin care trece lumina soarelui de vară și de vacanță. O citesc în luna august pe o terasă plină de arbuști exotici, ce dă înspre lacul Leman. E o lene care se târăște peste noi, ca Bella, pisica persană, ce-și mută trupul pufos și încărcat de ani, de la soare la umbră și lipăie apa de la vasul unui ghiveci de flori. În casă e liniște și un perete albastru Klein care dă profunzime și răcoare. Pe malul lacului este iarbă verde adâncă iar eu îmi arunc pantofii roșii și mă uimesc apoi de contrastul perfect complementar.
La cafea îmi trec prin față zilnic cărțile care mă pasionează. Pe unele le citesc, pe altele le privesc pentru minunatele imagini de modă.
Apoi altă terasă, alt loc, într-o grădină înconjurată de flori. O masă albă și scaune de fier forjat unde, sub umbrelă, desenez. Apoi teste PCR și Italia, și alte terase unde un chelner toarnă vinul pe noi, dar cu toate acestea primește un bacșiș gras. Mont Blanc-ul învăluit într-un nor ca un sultan aferat ce poartă pe cap un fes extravagant. Apoi avion, acasă, carantină.
Cartea următoare are coperțile roșii, culoarea predominantă a colecției desenate în timpul verii. Mă trezesc hăbăucă, cu un sul de tipare și schițe în fața unor containere imense cu haine care trebuie reciclate în ceva nou. Colaborez absolut inedit cu o firmă imensă ce comercializează haine second hand și creăm o colecție reciclată ca să demonstrăm că se poate să folosești și alte tipuri de resurse.
Poezia unor haine purtate, care vin din trecut și au memoria oamenilor pe care i-au mângâiat - lucrurile uitate prin buzunare, netrebuincioase, un bon de casă îngălbenit din 1988 - atunci terminam liceul - mă determină să creez un mic altar cu flecuștețe, dar pe care, din cauza agitației ulterioare îl rătăcesc.
Am iubit mult cartea asta, cu toată strădania inclusă. Am iubit oamenii cu care am lucrat, deschiși la suflet și abia apoi la minte. Întâlniri rare. De excepție.
Când s-a încheiat perioada cu evenimentul și prezentarea de modă, copilul era deja mare și plecase. L-am lăsat fără regrete, fără păreri de rău. I-am dat ce am avut mai bun la vremea respectivă și mă puteam oricum, uita la poze.
Cartea ultimă a acestui an are coperțile gri și este foarte prăfuită. Doar ultimele pagini sunt albe. Noroc că nu m-am apucat de ea odată cu cea cu coperțile roșii, căci nu le-aș fi putut termina pe nici unele.
Două luni de zile am trăit ca nomazii, călcând pe cârpe pe care le umezeam în fiecare seară, ca să nu transportăm praful în camere. Absolut inutil, dar cumva terapeutic.
Îmi trecuse prin minte că probabil chiar căzuse o bombă, cumva, în bucătărie, în timp ce dormeam după cum arătau pereții. Dezolant dar și amuzant până la punctul în care ajungeai să disperi. Nu se mai termina. Era toamnă, se făcuse frig, pereții nu se uscau.
Două luni de zile în care am mâncat doar mâncare comandată, în care simplul gest de a-ți fierbe un ou era de domeniul science fiction-ului. Meșterul simpatic și limbut era de-o boemie care o depășea cu mult pe a mea. Venea la treabă când avea el chef, timp și oricum avea multe probleme, cred că era agent sub acoperire și lucra pentru guvern. În timpul liber se ocupa de holuri și de bucătărie. La modul obsedant, de perfecționist și finalmente, foarte scump.
Mi-am promis că-mi voi muta sediul de adăstare în bucătăria în care, deși ar putea părea incredibil s-au dat paisprezece mâini. Probabil și-n holuri. N-am de unde să știu. Măsura mea era în ritmicitatea foșnetului bancnotelor.
Am fost nevoită să mint și să spun că plec din țară mai repede decât aveam de gând ca să-l impulsionez să termine și să apucăm să facem curat.
Pentru că totul e amestecat, în viață, ca și în tenis, aspectele grele s-au mixat fericit cu cele de ușurare, de admirație, de încântare când totul a fost gata și am putut face un fel de curățenie cu accente cathartice de-a dreptul.
Curat, alb, drept, luminos - adjective pentru un sfârșit de an care m-a prins peste graniță.
Printre rândurile cărților se poate citi mult mai mult decât o lasă aparența.
O altă carte se deschide pentru 2022. Are coperțile verzi.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)