La mine, mirajul Crăciunului începea, de când mă știu, în jurul lui 17 decembrie, ziua mea onomastică, în care toți cei dragi mie - adică Danielei copil - se adunau la pomul nostru: acesta era primul împodobit, iar la el venea pentru prima dată în an Moșul, alias actorul Mircea Șeptilici, prieten de familie, cu o săptămână înainte de sărbătoarea pe care o așteptau cu nerăbdare toți copiii.
Cred că acum, când copilița Daniela este bunicuța Mamina, tot în jurul acestei zile simt cel mai puternic magia. Am recitit ce am scris la această rubrică anul trecut, când în topul zilelor, 366 la număr, fusese pentru mine tot 17 decembrie. Ceea ce o înălța acum un an în top este, slavă Domnului, încă valabil: toți cei dragi care și-au amintit atunci de mine, din diferite colțuri ale lumii, și pe care i-am simțit fizic sau sufletește aproape în acea zi, au depășit cu bine și acest an greu.
Astfel am ajuns din nou la magia lui 17 decembrie... 2021.
Și cum să n-o numesc așa, când iarăși ziua mea onomastică a fost un pretext spre a-i reuni pe cei dragi în jurul pomului, nu pentru a serba venirea Moșului, ci pentru a-l împodobi - nu pe Moș, ci pe pom.
Și cum să n-o numesc așa, când anul acesta avem un puișor nou în familie!! Dacă e să fiu foarte sinceră, el - adică ea: bebelușa - este ființa care ne-a reunit de fapt, după cum se vede în această poză în care am reușit să-i prind pe toți; nu mă întrebați cum, deși pentru cei care au pitici în familie nu e un mister că greu îi mai aduni la o poză în care nici unul să nu se strâmbe prea tare.
După ce toți, de la mic la mare, se legănau deja pe aripile viselor, m-am furișat la șemineu și am pozat ce era în fața lui, ca să îmi amintesc în fiecare zi a anului 2022, în care patru din cei opt din poza de mai sus vor / vom schimba prefixul, că, din nou, I believe in THE Magic, și cum să nu cred, când scrie acolo negru pe alb, pardon, alb pe roșu: WHO NEEDS SANTA? I HAVE GRANDMA
*