Strănutul
17 martie 2021, înainte să iau avionul Geneva-București atât mi-am dorit: să nu mă apuce strănutatul, moștenire de la tată. În taxi, în gară, în cele 2 trenuri schimbate, nu. Călătorii mai mult fără mască, eu cu, nimeni nu a tușit. În aeroport, printre bilete, pașapoarte, valize, așteptare, nu. În avion, omul și locul. Tipul din dreapta mea a tușit de două ori, scurt, apoi a dormit lung. În autocar spre casă: 10 persoane, doar două măști, o tuse de bărbat, eu tot nu. Acasă la fel. Un zarzăr a înflorit deja. De bucurie, poate. Nu, precis și de regăsire.
Cotoiul
Dimineața, pete albe și roșii pe gresia bej a terasei. Cele albe, petale din vișinul înflorit, încă sub un vânt destul de tare. Cele roșii, uscate. Ridicat privirea spre cuibul de sub streașină. Gol acum. Cercetat primprejur. Iarba verde-răcoros. Găsit, lângă trotuar, trupul unei vrăbii, fără cap. Deci un intrus, de prin vecini, nesătul de ce-a găsit acasă, doritor de prospețimi. Încă puțin și apare și vinovatul, călcând mândru, ironic și stăpân peste ce nu-i al lui. Ah, și cu roșu pe la botic.
Cireșelul
A trecut furtuna și pe la mine.
Un cireșel nu i-a rezistat.
Alți doi de lângă el, de aceeași tinerețe, da.
Vara trecută făcuseră toți trei cireșe, nu multe, dar mari, roșii, parfumate, bune de tot. Cum îmi plac mie și altora care-au apucat să guste din ele.
Cu câteva zile înainte culesesem câteva mărgelușe din cireșelul cu pricina, dar erau lipicioase, doar încă galbene-rozii, micuțe, necoapte bine.
Puieții fuseseră cumpărați din piață, acum 7-8 ani, apoi replantați. Trei «nași» au avut.
Îmi imaginez ce frumos ar fi crescut, începuse bine.
Îmi imaginez ce înalt ar fi ajuns peste ani.
Îmi imaginez ce mândru s-ar fi ridicat lângă ceilalți doi.
Îmi imaginez ce umbră, din ce în ce mai mare, ar fi lăsat peste stradă la ora amiezii.
Îmi imaginez ce răcoare ar fi simțit trecătorii de toate vârstele care s-ar fi oprit la umbra lor.
Îmi imaginez ce binefacere ar fi fost și pentru caroseria mașinilor vecinilor, în special.
(Mai că am devenit poetă, chiar dacă nu mă pot apropia de mărul lui Beniuc... mai mult îmi imaginez.)
Cireșelul a fost desfăcut tocmai de noi, cei care l-am plantat și apoi ne-am bucurat de roadele lui, de frumusețea lui, de umbra lui, câte au fost până acum.
Cireșelul va fi înlocuit cu altul, e mai ușor, cumva, decât cu omul.
Cum s-ar putea încheia? Că s-a făcut compot? Că s-au făcut poze trimise apoi rudelor și prietenilor? Că puțini vecini au observat dispariția lui de pe verticală? Că s-a presupus comorbiditatea cireșelului pe fondul vijeliei naturii? Că vom pune proptele preventive celorlalți copăcei?
Am pierdut un cireșel, a rămas un text. E mult? E puțin? E bun schimbul?
Pentru o notă optimistă, fotografia îi arată pe cei doi care vor continua, așteptându-l pe alt al treilea, tot de la o pepinieră autorizată luat, să trăiască, să rodească, să facă umbră pământului... să sperăm.
Acrostih... prozaic
Macarale / Râd în soare argintii.. de Trio Grigoriu
Lalele, lalele / Frumoasele mele lalele... Luigi Ionescu, da?
De ce nu ar fi și: Termopane, termopane / Frumoasele mele termopane?
Termopane, vecina?
Evident, să rămânem în urma celorlalți de pe stradă?!
Rău sau bine ai făcut, cine știe?!
Măcar vântul n-o să-mi mai fluture perdelele în casă.
Oh, da, dar nici ciocănitoarea din brad n-o s-o mai auzi...
Poate țârâitul greierilor o să pătrundă totuși...
Atunci renunți la parfumul caprifoiului de lângă fereastră?
Numai gutuile-soare să-mi intre în cameră, tot e ceva!
Eu, tot ferestrele din '38 le-aș fi păstrat...
Oare are dreptate vecinul: ar fi o minune demnă de cartea recordurilor să putem trăi noi cu noile ferestre cât am trăit cu celelalte... Ha ha! Liniștea nu e mută în seara asta: se aud iar greierii de prin ferestrele noi ca și prin cele vechi! Altfel și totuși la fel și totuși altfel.
Între august și septembrie
Ciorile ciugulesc știuleții de porumb, gustă din prune și mere după ce au terminat deja vișinele și cireșele (graurii au avut partea lor).
Iarba s-a uscat pe atâta +29 grade.
Pământul are crăpături din loc în loc.
Furtunul obosit de folosit șerpuiește printre straturi.
Doar câte o roșioară pe tulpini, noroc de aracul ce o susține.
Merele, perele, prunele cad din copacii foarte puțin stropiți când, poate, ar fi trebuit sau nu.
Sper să nu fie mai multe fructe pe jos decât în copaci.
Tulpinile de porumb s-au scorojit și ele.
Cartofii, mult mai mici decât cei din piață, se cer scoși la lumină. Colorado nu prea sunt vizibili, comparativ cu anii trecuți.
Ceapa și usturoiul sunt în avans, deja în hambar.
Morcovii sunt necrescuți și uscați, din lipsa ploii.
Sfecla roșie arată mai bine, o parte în pământ, o parte afară.
Păstăile neculese pe araci au devenit fasole.
Trandafirii roși, galbeni, albi, portocalii, unii se ofilesc, dar mai sunt boboci care așteaptă să le vină rândul, mai pe răcoare.
Vâzdoagele au început să aibă semințe.
Busuiocul, menta, plâng sub arșița aerului.
Ce culori are toamna nu are vara! (fără a fi în spiritul altuia...)
Nicio noutate: toamna a mai înlocuit vara.
Nu e Nichita Stănescu. Nu e. Nici nu mi-am propus.
Ploaia calmă și liniștită m-a obligat să termin textul ca să nu schimb tot conținutul de sub o umbrelă de toamnă.
Oricum a fost, îi sunt recunoscătoare anului ce tocmai a trecut, prin tot ce mi-a adus / luat, prin tot ce-am simțit / resimțit. S-a întâmplat ce știm cu toții, cât putem ști, dar important e cum am reacționat, noi, la încercările avute. Eu am luat-păstrat din ce s-a-ntâmplat doar atât cât să pot îndura timpul-timpurile care au fost și mai ales care urmează.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)