Taximetristul și criza
Când trebuie să scriu un text, amân, mă îmbârlig, duc procrastinarea spre noi culmi, mă joc de v-ați ascunselea cu termenele și cu pagina albă. Când am chef n-am timp, când am timp n-am chef... Baiul? Cu toate că știu cam despre ce vreau să scriu, ideile sfidează gravitația, plutesc anapoda într-un fel de lichid amniotic, magmă sau eter și se îndărătnicesc să nu vină laolaltă într-o formă cât de cât adunată. Ca într-o frumoasă anecdotă cu Florian Pittiș și Pasărea Colibri, mă blochez înainte să încep, fiindcă nu știu cum să încep. Târziu, când procrastinarea atinge climaxul, din entropie sare iepurele și prind, în fine, un capăt de ață. Un liant. De data asta, a fost conversația cu taximetristul.
1 ianuarie 2022. Când dau să mă urc în taxi, mi se cam înmoaie picioarele: îl nimerisem pe același tânăr domn care nu de mult, cu prilejul unei alte curse, se lansase în destăinuiri despre cum abia așteaptă el să aibă copii și cum vrea să îi crească și ce educație vrea să le dea și la ce activități recreative vrea să îi înscrie, îndeajuns de amănunțit și de insistent încât să mă îngrijorez serios că îi rămăsese în memoria telefonului numărul de pe care plasasem comanda. Despre copii nu mai aduce vorba de data asta (pfiu number one!). Dar pesemne că de destăinuiri nu i s-a luat, pentru că îmi mărturisește că trece printr-un fel de criză a vârstei de douăzeci și șase de ani (pfiu number two!). Douăzeci și șase?! Pfiu, pfiu, PFIU! În gând: "Oh, kiddo! Stai așa, că te lămuresc îndată!" Cu voce tare și cu importanță disimulată: "Eu am treizeci. Stați liniștit, că trece!" După ce în următoarele cinci minute folosesc persoana a doua plural și îi vorbesc despre viață și cărți suficient cât să îi treacă pentru totdeauna cheful de a mai spune că vrea copii când are fete singure-n mașină, plătesc cu stil, închid delicat portiera și... zăbovesc un pic în aer.
Omul chiar are dreptate. Îmi aduc aminte că, tot pe la vreo douăzeci și șase de ani, și eu am traversat o perioadă destul de severă, în care mi se părea că toate drumurile se înfundă și despre care cineva la a cărui părere țin foarte mult mi-a spus că ar fi un fel de criză de patruzeci de ani. Îmi mai amintesc și de o prietenă care, din același motiv, spunea că tot pe la douăzeci și șase s-a apucat de făcut copii: simțea că totul se termină - gata, kaputt, finito! - și că trebuie să lase ceva în urmă. Bref: cobor din aer fericită că tocmai am împlinit treizeci de ani, că am depășit criza de douăzeci și șase fără daune colaterale, ba chiar și pe cea de patruzeci și că acum, cu un avantaj de un deceniu pe teritoriul dezechilibrelor, am timp berechet să copilăresc și să cresc. Căci asta am cam făcut în anul așa de greu și minunat care a fost 2021.
The bucket list
Deși nu mai pot după Morgan Freeman în filmul în care Jack Nicholson se laudă că bea cafea ultra-scumpă făcută din caca de pisică, nu despre ei am de gând să scriu aici. Ci despre descoperirea că, odată cu împlinirea vârstei de treizeci de ani, listele cu dorințe de tot felul - până și scrisorile către Moș Crăciun - încep să implice, tacit, un parșiv ultimatum. Parcă se ascute o conștiință a timpului. De pe banca de rezervă a propriei ființe, observ cu sprânceana ridicată cum până și cele mai mari trăsnăi pe care mi le pun în gând vin la pachet cu un fel de termen-limită. "Până la momentul X - că, dacă nu, cine știe?! Poate nu mai apuc. Cel mai bine acum, repede!" Mai în glumă, mai în serios, când a venit treizeciul mi-am făcut o astfel de listă. Conține destule năzbâtii cât să o țin departe de ochii oricui, dar am început deja, timid și conștiincios, să le bifez. Ba nu. Urăsc cu pasiune și cuvântul "a bifa", și condiția sufletului care face din el o aspirație. Undo. Am început deja, timid și conștiincios, să le trăiesc.
Dacă tot am lichidat în avans crizele maturității, în capul listei cu treizeciul mi-a venit să pun câteva recuperări copilărești (analyze this!). În 2021, la venerabila etate de treizeci de ani, mi-am pus aparat dentar. În general, ca să nu zic că n-am făcut-o și pe-asta. Un pic de tot, și ca să răzbun toți anii în care am dus în spate părerea mamei că dinții puțin strâmbi dau zâmbetului șarm de școlăriță. După câteva luni de viață cu metal în gură - care e chiar mai grea decât cea fără -, alegerea se dovedește, totuși, mult mai inspirată decât promitea simplul moft de la început. Alta: în 2021, la venerabila etate de treizeci de ani, m-am supărat și am învățat să merg pe bicicletă. Apoi mi-am luat un Pegas galben-portocaliu cu coarne și șa banană și am început să mă trântesc temeinic de trotuarele urbei natale. Partea bună? Am învățat să cad. Și chiar dacă astă-vară am mers la plajă cu genunchii mei aproape artritici juliți ștrengărește și pictați în trei nuanțe de mov-bătând-în-roșu-verde, chiar dacă încă nu mi-e prea clar cum e cu vitezele și tot mai ratez pornirea în mijlocul drumului, chiar dacă am atins culmile disperării când am luat pe roată și, profund sub apărătoare, un caca de cățel (no Kopi luwak, Jack Nicholson!), de eram în stare să fac moarte de bichon maltez, până la urmă mi-a ieșit: înainte să se aștearnă primul polei din anul în care a venit treizeciul, mi-a fost dat să simt pe obraji șfichiul aerului din mersul bicicletei, să văd orașul pe deasupra coarnelor Pegasului bombonistic și să simt pe pielea mea chestia aia neprețuită, cum că bicicleta merge fără mine și eu doar stau, admir și mă bucur. Fun fact number one: ador capacele de canal, pe care le iau fără frică, fără trânte și fără suspensii. Nu știu ce va urma.
Imponderabilitatea
E tot de pe bucket list, dar a fost așa de fain, că merită povestit separat. În 2021, la venerabila etate de treizeci de ani, am zburat prima oară cu balonul cu aer cald. Greu de spus ce mi-a venit - de altfel, nici nu am pretenția să aflu. Cert e că am plătit fără să clipesc gălăgia de bani pe care o cere o oră de plutire, m-am zgâit la cer vreo trei zile rugând norii să se împrăștie și vântul să sufle mai domol și m-am dus până la Brașov (mi-a trebuit Ghimbav, că de!, dacă plutim, măcar să plutim și cu munți în decor). În ziua cea mare, m-am trezit la patru dimineața și am privit răsăritul de pe aerodrom, înghețată bocnă în inadecvații mei șalvari de in, în timp ce se umfla balonul roșu (cu sau fără legătură, dar cu nesfârșită duioșie, mi-am amintit exact în clipa asta de scurtmetrajul lui Lamorisse din 1956, The Red Balloon). Apoi am sărit în nacelă mai ceva ca un ied. După care... a început. Să. Mi. Se. Facă. Frică. Prea târziu. Urcam, urcam, urcam, pilotul pompa flacără în bășică, asistenții de la sol se făceau tot mai mici, însă aveam o mirabilă senzație că stăm pe loc, că de fapt nu noi ne mișcăm, ci doar lumea cea grea cade lent, cu cer și pământ cu tot, iar noi, din ce în ce mai ușori, rămânem acolo și o privim ocrotiți, înveșmântați în priveliște și într-o atât de diafană alchimie gazoasă. Când am ajuns undeva foarte sus, cineva s-a găsit: "Ați avut până acum incidente cu oase rupte?" Pilotul: "Acum întrebi?" Ce e drept e drept: asigurarea era inclusă în preț. Dar am plutit mai departe, lin și netulburat, și m-aș opri aici cu povestitul dacă n-am fi aterizat... în sfeclă. Căci una dintre realitățile implacabile ale zborului în balonul cu aer cald e că marja pilotului când stabilește zona de aterizare este foarte mică - doar cam cât să alegi dacă vrei în porumbiște sau în sfeclă. Iar strategia a fost că s-au dat jos cu toții, unul câte unul, iar eu am rămas în nacelă să pompez flăcăruia în bășică, plutind la un metru distanță de sol, în timp ce colegii de zbor mă trăgeau spre loc șes ca într-o caleașcă. Odată ajunși toți cu picioarele pe pământ, am primit botezul și am ciocnit cu șampanie în soarele fraged de la ora 8:30.
Acum am o nouă păsărică în stolul personal: găsesc peste tot baloane cu aer cald, le observ în picturi ale lui Ștefan Câlția pe care le-am privit de zeci de ori, dar fără să le văd, mi le pun pe sacoșa de pânză și pe calendarul de birou și am un motiv frivol să îmi doresc să ajung în Capadocia. Iar dacă nu găsesc baloane, le inventez.
Cărțile
O sută cincizeci și cinci. Atâtea cărți mi-au trecut prin mână în redacție din februarie până în decembrie 2021. Pe unele le-am tradus, pentru altele am fost redactor, pe altele le-am construit împreună cu autorii încă de când germinau în stadiu de idee, pentru cele mai multe am dat bunul de tipar și pe toate, dar absolut pe toate, le-am verificat și răsverificat până când li s-au netezit toate cutele și au fost bune de raft, ca niște bomboane într-o cutie asortată, gata să aducă bucurii.
Sunt prea multe ca să le fi iubit pe toate. Oricum, ar fi nesănătos. Totuși, am avut iubirile mele: Barracuda forever m-a făcut să plâng și să râd cu lacrimi, pregătindu-mă pentru ceva ce avea să urmeze; Cartea țuicii m-a îmbătat cu licoarea densă a poemelor morave în proză; Mofturile rațiunii americane m-a zgâlțâit un pic din confortul ideologic, mi-a deschis ochii și mi-a dat de gândit; Pereți albi m-a reîndrăgostit de umorul neîndurător și luminos al Tatianei Tolstaia; Cvartet, despre care am scris aici, mi-a tensionat sinapsele și mi-a descoperit lʼeau poivrée de la Hermès; Tărâmul celor fără umbră m-a locuit total și muzica lui m-a făcut să îmi țin respirația traducându-l; la Dilibau am râs simplu și cu poftă; cele cinci repovestiri ale lui Roger Lancelyn Green mi-au retrezit gustul pentru clasic; Corabia copiilor mi-a dăruit încântarea de a vedea ce iese când un titan al literaturii scrie ca și cum ar lua un copil pe genunchi și i-ar șopti o poveste; Mai am câteva certitudini mi-a reamintit ce bine e să te așezi în simplitate; Ciberiada m-a făcut să mă topesc după constructorii Trurl și Clapauțiu, demonstrându-mi cu fantezie și umor că literatura cu roboți intergalactici nu e despre roboți intergalactici și că limba română are posibilități pe care nici măcar nu le bănuiam (despre Ciberiada, foarte frumos se povestește în episodul despre Lem al podcastului Față/Verso, aici); cu Bebe, hai la joacă! am inventat tandemul în trei în materie de construit cărți și am avut parte de o călătorie plină de blândețe, chicoteli și galben; Orașul solitar m-a reademenit pe teritoriul sordidului și sublimului din arta contemporană; Deținut politic și președinte, de Václav Havel, mi-a pus ordine prin memorie și mi-a dat de citit; povestea protagonistului din Orbecăitorul mi-a înfățișat sfârtecarea care încolțește în măruntul existenței; Jimi și Fenderică mi l-a descoperit pe Hendrix făcând un solo la mătură și mi-a oferit prilejul să pun umărul la împlinirea unui vis; Evoluția sinelui mi-a arătat cât de pasionant poate fi să cercetezi gândirea unui autor cu care nu ești neapărat de acord; iar la final de an, cele Trei minute de filozofie au fost ca niște bule jucăușe de șampanie care mi-au amintit de ce îndrăgesc atât de tare scrisul lui Fabrice Midal. Un paragraf lung. Am cam iubit în 2021.
Și încă acestea au fost doar iubirile de la serviciu. La ore mici, cu ochi împunși de somn, am mai avut timp de alte câteva, dintre care aici amintesc doar Între două lumi, de Suleika Jaouad, care m-a răscolit în toate felurile în care te poate răscoli o mărturisire crâncenă, și Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian, pildă nesperată că o poveste se poate spune punând în locul conflictului un miracol. Și multă bunătate. Pe acele cărți pe care le-am început și le-am lăsat deoparte în 2021 le rog să mă ierte. Voi reveni cândva la ele, cărămizi din castelul de pe noptieră.
O anumită stare de împreună
Deși între atâtea titluri nu am mai avut timp în 2021 să mă dedic traducerii literare după gustul meu nesățios, anul nu a fost deloc sărac în descoperiri. Dacă la primele zece, unsprezece cărți traduse îmbrățișasem ideea că traducătorul locuiește în turnul lui de fildeș, de unde se înfruptă în solitudine din deliciile de a invita un text dintr-o limbă într-alta, prin primăvară mi s-a năzărit că poate ar exista o cale să ne așezăm cu toții în jurul mesei și să ne trăim bucuria în convivialitate. Așa am intrat în ArtLit (Asociația Română a Traducătorilor Literari) și am descoperit câtă încredere poți căpăta când îți așezi meseria solitară într-o concatenare veselă de oameni inteligenți, sub semnul lui împreună. Iar pe 30 septembrie 2021, de Ziua Internațională a Traducătorului, ne-am înlănțuit vocile într-un potpuriu al celor mai dragi fraze traduse de-a lungul timpului de fiecare dintre noi:
https://youtu.be/nZ75DnCXAZ0
Anul în care am uitat cum să nu fac nimic
Lunga listă de titluri iubite în 2021 a fost partea frumoasă a meseriei mele, arhipelagul în care mi-am tras sufletul când nu mai răzbeam între e-mailuri, PDF-uri și tabele. Dar cele o sută cincizeci și cinci de cărți au însemnat și că a trebuit să îmi îndes firea în niște papuci cam prea strâmți pentru ea, iar drumul de la șchiopătat până la pași de dans nu a fost tocmai ușor. Anul a venit cu responsabilități profesionale care, așa cum mă temeam, m-au transformat în mod insidios: am început să îmi verific WhatsApp-ul la intervale tot mai scurte, până când nu l-am mai închis deloc; m-am reapucat să îmi fac câte o listă pentru fiecare zi (și seara să sufăr că nu am ajuns decât la jumătate); mi-am verificat e-mailul de serviciu în concediu; am petrecut mai multe ore cu laptopul decât cu mine însămi.
Că e toxic am început să îmi dau seama prin vară, în vacanța în Deltă de-a lungul căreia în loc să mă rup de tot și toate, m-am trezit că îmi programez riguros plaja, plimbările și lectura, cu o oarecare doză de stres între, că doar ce mă fac eu dacă nu reușesc să acopăr tot ce mi-am propus?! Înotam la o aruncătură de băț de pelicani, care anul acesta s-au așternut pe mare parcă mai aproape de oameni ca niciodată. Privindu-le netulburarea, îmi spuneam în gând: "Potolește-te, măi, fată!" Și de prin vară tot încerc să redevin aceea care nu doar știe, ci și simte că în viață cele mai multe lucruri nu ard, iar dacă totuși ard câteva, atunci probabil că nu sunt cele de pe e-mailul de serviciu. Și că listele amănunțite sunt bune doar uneori. De pildă, când mergi la cumpărături. Sau când îți pui dorințe la treizeci de ani.
Comediile romantice. Prietenia. Întunericul și t-ă-c-e-r-e-a
Am reușit totuși, de câteva ori anul acesta, să ies din vrie. Despre verticala în balon și orizontala pe bicicletă am povestit. Vin la rând momentele prilejuite de comediile romantice. Dacă m-aș întâlni cu mine cea din timpul crizei de la douăzeci și șase de ani, probabil că versiunea mea de atunci - care se uita numai la filme de festival, era la curent cu toate premierele din cinematografe și analiza secvențele-cadru de câteva zeci de secunde cu un deliciu hiperanalitic - mi-ar râde în nas. Pentru că de-a lungul lui 2021, aproape de fiecare dată când am închis sus-numitul e-mail de serviciu, sinapsele îmi erau deja mult prea fripte ca să mai analizeze ceva, orice. La început, recunoșteam cu o ușoară jenă că m-am cam împrietenit cu Julia Roberts. Apoi, când am descoperit ce plăceri vinovate au alți oameni obosiți când vine vorba despre cea de a șaptea artă, am uitat de scrupule și am ras toate filmele cu ea. Au urmat comediile romantice douămiiste, dar și acolo am smântânit cam tot ce era de smântânit, așa că sfârșitul de an m-a găsit în pană. Idei?
Dincolo de măruntele frivolități cu care exersez neluatul prea tare în serios, ce m-a smuls cu adevărat din vrie în 2021 a fost prietenia. Mulți au fost cei pe care i-am amânat în primele luni ale anului, pe motiv că am prea mult de lucru și că nu găsesc timp să ne plimbăm sau să gătim sau să ne adunăm în jurul unei sticle de vin. Dar la un moment dat m-am trezit și, chiar dacă o vreme am planificat întâlnirile de parcă ar fi fost cărți pentru tipar, măcar m-am întors la gândul-meu-far, cum că nicio urgență nu e mai mare decât să îi ții pe oamenii dragi aproape. Și dintre toate minunările de care am avut parte pe teritoriul larg al prieteniei, o rețin aici pe una - un dar, aparte tocmai pentru că a fost neașteptat: s-a întâmplat tot în Deltă, când într-o seară, s-au cazat în casa gazdei mele două necunoscute. Cafeaua de a doua zi ne-a găsit povestind de parcă am fi copilărit împreună, iar cât a mai rămas din vacanță am fost nedespărțite. Cele câteva zile petrecute împreună cu Roxana și Isabela în Sfântu Gheorghe au fost ca o esență tare făcută din câteva lucruri atât de simple, că aproape le uitasem. Iar în ultima seară, la miezul nopții, ne-am aruncat în valuri și am împroșcat spre stele cu apă sărată din care scânteiau microorganisme fosforescente.
În fine, m-am rupt din vrie anul acesta în seara de noiembrie când, cu două pahare de vin la bord, am găsit o știre cum că peste cinci zile e concert Unseen, pe întuneric, cu pian și violoncel, dar mai ales cu Bach în repertoriu... tocmai la Târgu-Mureș. Tot ca să nu trăiesc fără să o fi făcut și pe asta, înainte să redevin rezonabilă îmi rezervasem deja bilet la concert, bilete la patru trenuri și cazare pentru o singură noapte la trei sute cincizeci de kilometri depărtare de casă, doar de dragul Suitei nr. 1 pentru violoncel în Sol Major. Și dintr-un pic de extravaganță care face bine atunci când simți că începi să devii workacholic. Am primit în schimb o corpolență și o densitate a sunetului de neregăsit nici măcar în materia vinilului, verva adamantină a lui Makcim Fernandez și o experiență senzorială pe care nu o pot asemăna decât cu Plimbarea Sonoră alături de Maria Balabaș, din luna septembrie. Atunci, preț de o oră, am răspuns cu uimire unei invitații la tăcere și am colecționat cioburi colorate din textura sonoră a orașului.
Moartea. Și dragostea
Când scriam anul trecut că în 2020 Alzheimerul lui tata a avansat galopant spre faza terminală, simțeam că avea să urmeze curând. A murit pe 17 februarie, într-o dimineață în care eu aveam ochii arși de somn, inima ca un boboc de floare și capul plin de versurile de la Seasons in the Sun a lui Terry Jacks, pentru că tocmai atunci o mică pasăre necunoscută se găsise să umple cu ciripitul ei tot cerul. Am scris de câteva ori despre asta, într-un fel care unora li s-a părut duios, iar altora, cel puțin inadecvat. La un moment dat, m-am întrebat eu însămi de ce scriu, de ce dau drumul în eter unei taine atât de mari. În sondarea la nerv, ipoteza defulării a picat prima. Iar ce a rămas într-un sfârșit a fost mărturisirea. Scriu despre moartea lui tata pentru că deși în general ne prefacem că nu există și la ocurențele ei implacabile în viețile noastre întoarcem capul aproape ca de la un lucru obscen, eu am descoperit în anul care a trecut ceva diferit și atât de frumos despre moarte, încât nu îl pot păstra doar pentru mine. Am descoperit cât de senin, aproape luminos, poate fi doliul după un părinte atunci când ți-a fost îngăduit să îți iei la revedere, să îi ceri iertare, să îi mulțumești și să îi spui că îl iubești. Apoi să îi iei mâna într-a ta și să îl veghezi preț de o oră așa cum te va fi vegheat el nopți la rând când erai prunc. Apoi să I-l încredințezi, deplin, Celui către care pleacă.
Din dâra de lumină care a rămas în urma lui tata, aleg aici doar două particule. Prima - un verset din Acatistul celor adormiți, care surprinde în poezia lui distilată surâsul nesfârșit pe care îl păstrez pentru el: "Te înmormântăm pe tine ca sămânța în câmp, iar creșterea ta va fi în altă țară." A doua - dimineața de la mormântul lui în care mama, pentru că își uitase săpăliga acasă, a făcut cu mâinile o mică groapă și a plantat acolo o floare roșie. Deși Cântarea cântărilor este, poate, cel mai frumos text despre iubire scris vreodată, în dimineața aceea mi-am dat seama că se poate păși chiar dincolo de versetul care spune că "dragostea ca moartea e de tare". Nu. E mai tare.
... și parcă începusem cu un taximetrist și cu o criză.